Dezvoltarea gândirii critice: întrebările din educaţie şi coaching

Aseara, la Clubul Taranului Roman, a avut loc lansarea cartii Einstein si arta de a naviga. O explorare a leadershipului modern a autorilor olandezi Anne de Graaf si Klaas Kunst, tradusa in limba romana de Tatiana Chera, si publicata prin colaborarea intre Editura CODECS si Exceed.

Dincolo de stilul non-formal al evenimentului, foarte diferit de acela al lansarilor cu care suntem obisnuiti in lumea academica, mi-am regasit propriile convingeri in mesajul pe care organizatorii si autorii au tinut sa-l transmita. In interpretarea mea, mesajul acesta ar putea fi formulat astfel: o carte, oricare ar fi ea, nu trebuie citita pur si simplu, ci folosita pentru a intelege si gestiona mai bine propriile experiente, iar folosul pe care il aduce cartea in discutie este acela ca il invata, il provoaca pe cititorul aspirant la performanta in leadership sa-si puna intrebari.
Titlul insusi trimite la mesajul amintit: se povesteste ca, intr-un interviu, Einstein ar fi explicat performantele sale prin faptul ca, atunci cand se intorcea de la scoala, mama il chestiona invariabil: „Ei, ai pus astazi vreo intrebare buna?”. De aici, o serie de comentarii cu privire la educatie: scoala, au observat autorii, ne invata raspunsurile in loc sa ne invete sa ne punem intrebarile pertinente care sa ne conduca la raspunsuri; elevii / studentii nu sunt incurajati sa intrebe, ci sa asculte, citeasca, reproduca.

As adauga insa cateva nuantari, care imi par cruciale.
Mai intai, evolutiile pedagogiei scolare au condus ele insele catre incurajarea invatarii active, bazate pe problematizare si interogatie. Cele mai multe cadre didactice isi invita elevii / studentii sa puna intrebari, daca nu din competenta pedagogica, macar din nevoia de a se face acceptate, agreate, „iubite” de cei cu care lucreaza. Lacuna cea mai mare a sistemului de invatamant nu se afla aici, cel putin nu in Romania. Imi amintesc ca profesorul de filosofie din liceu, extrem de popular, indeosebi printre fete, ne incuraja sa ii adresam intrebari. Gasea, la inceputul fiecarei ore, catedra plina de intrebari. Si raspundea toata ora. Din pacate, doar prin aceasta a ramas in memoria mea de posesoare a unei licente in Filosofie: sutele, poate miile, de intrebari nu m-au ajutat sa progresez nici intelectual, nici caracterial. Dimpotriva, lectiile tinute de profesoara de fizica, nepopulara din cauza exigentei, m-au invatat ce inseamna ordinea in gandire, legatura intre practica si teorie si responsabilitatea in munca, desi de cele mai multe ori intrebarile le formula domnia sa.

Problema fundamentala e: in ce scop punem intrebari, cui le adresam si ce facem noi insine dupa ce am pus sau am auzit o intrebare?

Progresezi atunci cand intrebarile tale sunt legate de un interes real, cand ai o nevoie anume de raspuns, fie ea (nevoia) materiala, intelectuala, emotionala sau spirituala. Intrebarile din prima copilarie sunt, probabil, exemplul cel mai semnificativ.
Progresezi atunci cand iti adresezi intrebari tie insuti, nu altei persoane.
Progresezi atunci cand iti formulezi intrebari alternative legate de aceeasi problema.
Progresezi atunci cand cauti sa raspunzi tu insuti, nu astepti ca altcineva sa-ti dea raspunsuri.
Progresezi atunci cand, in cautarea raspunsurilor, formulezi alte intrebari.
Cand cauti raspunsuri multiple, complementare sau alternative, la aceeasi intrebare.
Cand, pentru fiecare raspuns, cauti atat probe sau argumente care il sustin, cat si, neaparat si mai ales atunci cand raspunsul iti pare just, corect, logic etc., probe care il infirma sau contra-argumente.
Cand alegi intre raspunsuri numai dupa ce cantaresti atent argumentele si contra-argumentele pentru fiecare.
Cand poti accepta un raspuns bine sustinut cu probe / argumente, chiar daca el contrazice cunostintele tale de pana atunci, ori credintele tale cele mai profunde.

Cea mai la indemana cale de a invata sa formulezi intrebari bune este lectura unor texte bune, de orice natura, cu conditia sa problematizezi continutul – altfel spus, cu conditia sa te intrebi: (1) „Ce intrebari si-a pus autorul, la ce intrebari raspunde el in acest text?” si (2) „Cum se aplica aceste intrebari / raspunsuri la experienta mea, intelectuala sau de viata cotidiana?”.
Cea mai la indemana cale de a invata cum sa cauti raspunsuri adecvate este lectura unor texte bune, cu conditia sa problematizezi metoda – intrebandu-te: (1) de unde si-a procurat autorul probele / argumentele, cat de credibile sunt sursele de informatie, daca a cautat si probe contra, daca a cautat si raspunsuri alternative etc. etc.; (2) cum ai proceda tu insuti pentru a atinge acelasi scop?

Pacatul cel mare al educatiei noastre nu e acela ca tinerii ar fi descurajati sa puna intrebari – desi unii au si aceasta problema, ori, in loc de intrebari, se pierd in comentarii (opinii) personale lipsite de un fundament informational temeinic. Pacatul cel mare e ca sunt stimulati sa puna intrebari numai altora (profesori, parinti, politicieni...) si mai ales cu titlu de „sa te vad daca stii” sau „tragere la raspundere”. Nu le cerem sa isi puna (lor) intrebari la care tot ei sa caute si raspunsurile; nu le cerem sa identifice si sa exerseze tipurile de intrebari care stimuleaza progresul, personal si social, citind atent si interogand / problematizand textele, oricare ar fi ele; nu le cerem sa exerseze formularea unor intrebari alternative si cautarea unor raspunsuri alternative; nu le cerem sa exerseze cum sa gaseasca sau sa produca probele / argumentele pro si contra; nu le cerem sa cantareasca atent si sa accepte chiar si un raspuns care contrazice ceea ce stiau sau credeau... Iar daca le cerem toate acestea, ne incovoiem sub greutatea reprosurilor ca cerem prea mult: elevii / studentii, parintii, redactori si reporteri foarte „vocali”, profesori si conduceri de institutii educative fac in cele din urma corp comun pentru a mentine economia de efort intelectual si timp alocat lui... Iar procesul de invatare se reduce la retinerea acelor cunostinte care confirma si intaresc preconceptiile, ori la "traducerea" (deformarea) noului astfel incat sa intalneasca ceea ce individul stia deja! La sfarsit, concluzia e: "Scoala nu te invata nimic"!

Cu tot respectul, aseara, cei doi experti olandezi au cazut si ei in pacatul interogatiei limitate. Intrebati spontan ce poate face un leader pentru a reusi un nivel de performanta ridicat cu un buget redus si o echipa mica, au preluat intrebarea si au transferat-o catre auditoriu: cineva a formulat un raspuns – si a ramas unicul raspuns! Sigur, nu era acolo nici locul, nici timpul pentru a face coaching individual sau a rezolva problema ridicata, iar implicarea auditoriului e o tehnica foarte eficace pentru a capta atentia intr-o prezentare publica. Dar ma tem ca mesajul transmis in acest fel a fost acela ca e necesar si suficient sa pui intrebari „bune”... la care sa raspunda altii!

Pornind de la cele de mai sus, as (re)defini orice forma de coaching sau de suport coaching-style in procesele de invatare / rezolvare a problemelor, nu ca pe o arta de a pune intrebari („definitia” cea mai frecventa a coachingului), ci ca pe un context interactional astfel organizat incat beneficiarii sa invete cum sa-si puna ei insisi intrebari alternative, cum sa caute raspunsuri alternative si cum sa gaseasca si sa cantareasca probe / argumente pro si contra pentru fiecare – pentru ca numai astfel putem contribui la autonomia lor pe termen lung. Iar aici sunt din nou in acord cu Anne de Graaf si Klaas Kunst: rezolvarea viabila a problemelor implica intotdeauna un proces de cercetare, in sensul larg, nespecializat al termenului!