Despre competiţia în cuplu. I. De ce, cum... ?

Astăzi vă propun spre reflecţie câteva idei legate de competiţia în cuplu şi, mai general, între persoanele apropiate – un fenomen foarte frecvent şi de regulă ignorat sau tratat cu superficialitate.

I. De ce, cum se ajunge aici ?

Ca socio-antropolog şi profesor sunt tentată să(-mi) explic de ce şi cum ajungem să ne luăm la întrecere – adesea „la trântă” – cu aceia pe care se presupune că îi iubim şi cu care ar fi mai profitabil să colaborăm. Mă limitez la a enunţa doar câteva idei. Dacă vă interesează numai aspectele practice, treceţi direct la paragraful următor.

În forme diferite, competiţia e o constantă în întreaga lume animală – şi, oricât de „superiori” sau culturalizaţi ne-am considera, rămânem marcaţi de determinările noastre biologice mai mult decât, poate, am dori.

Un procent mare dintre socio-antropologii cei mai reputaţi postulează că orice relaţie socială îmbracă forma unei competiţii: pentru putere, pentru avantaje şi comodităţi diverse sau pur şi simplu pentru imagine de sine (orgoliu) şi imagine publică (prestigiu sau capital simbolic). In diferite contexte, intrăm în competiţie cu colegii de muncă, dar şi cu soţul / soţia şi chiar cu părinţii ori copiii noştri. Nu vă revoltaţi, nu vorbim întotdeauna despre o competiţie conştientă, dorită! De cele mai multe ori, e vorba despre acţiuni / comportamente neconştientizate ca atare de oamenii obişnuiţi – deşi nu o dată i-am auzit pe beneficiarii (clienţii) mei spunând: „Pe undeva ştiam, simţeam, da’ mi-era nu ştiu cum să recunosc”.

Orice relaţie socială e o lume în sine, în care fiecare îşi încearcă, îşi testează capacităţile şi limitele, pentru că numai astfel e posibilă construirea conştiinţei de sine, a stimei de sine, încrederii în sine etc. Şi unde să te testezi mai sigur decât în relaţiile care, presupunând – cel puţin în mintea ta – familiaritate şi iubire, îţi oferă un sentiment de securitate şi confort psihic?

Pornind de la aceste premise, aş afirma că, până la un punct, competiţiile între cei apropiaţi (parteneri, prieteni, fraţi, copii şi părinţi) sunt inevitabile, funcţionale, constructive şi educative. Prezenţa competiţiei este un indicator al apropierii sociale, iar derularea ei o modalitate de testare şi întărire a solidităţii şi limitelor relaţiei, precum şi o cale de dezvoltare a acesteia şi a fiecărei persoane in parte.

În baza aceloraşi premise, voi spune că anumite categorii de persoane sunt tentate să exacerbeze competiţia în relaţiile cu apropiaţii. Mai întâi, persoanele care nu se cunosc suficient pe ele însele sau sunt nesigure de valorile şi calităţile lor. Apoi, persoanele care percep lumea exterioară ca pe un mediu care nu le îngăduie să-şi testeze forţele decât cu riscuri şi costuri foarte mari. Altfel spus, un nivel scăzut de autocunoaştere şi încredere în sine, absenţa unor relaţii consistente în exteriorul familiei, precum şi percepţia eventualului loc de muncă drept ameninţător ori, dimpotrivă, drept prea „călduţ” permit o bună predicţie a apariţiei unei atitudini hiper-competitive în relaţiile cu cei apropiaţi. Reciproca e valabilă şi ea !

Procesele mondiale de emancipare a femeilor (şi, mai recent, a copiilor) nu au determinat apariţia competiţiei în cuplu / familie, cum ar fi tentaţi să creadă unii, dar au contribuit cu siguranţă la accentuarea acestei competiţii şi la nevoia unor investiri (eforturi) personale crescute de ambele părţi pentru a-i face faţă. Pe de o parte, noul pattern social le obligă pe femei să investească energie şi timp pentru a(-şi) dovedi că sunt competitive profesional cu bărbaţii, că pot ocupa poziţii de vârf, se pot bucura de recunoaştere socială, pot obţine venituri mari etc. Pe de altă parte, modelul cultural tradiţional îi obligă pe bărbaţi să se investească mai mult pentru a(-şi) dovedi că pot rămâne „capul familiei”, că pot ocupa o poziţie superioară şi pot obţine venituri mai mari decât partenera. Co-existenţa celor două modele (patternuri) nu schimbă fundamental aşteptările: femeile continuă să-şi dorească parteneri puternici, care să le protejeze, iar bărbaţii continuă să-şi dorească femei lângă care să se simtă puternici, capabili să protejeze. Dar ridică standardele de ambele părţi, făcându-le mai greu de atins: femeile puternice au nevoie de bărbaţi care să rămână în relaţia cu ele „bărbaţi” în sensul tradiţional – i.e. persoane şi mai puternice, care le oferă protecţie materială şi socială; în acelaşi timp, bărbaţii preferă femei care, dovedind în exterior performanţe în măsură să-i facă să se simtă mândri („femeia aceea frumoasă care e şi un profesionist recunoscut e a mea”), rămân în relaţia cu ei „femei” în sensul tradiţional al termenului – adică persoane care acoperă toate rolurile domestice şi îşi recunosc limitele, slăbiciunea în comparaţie cu bărbaţii lor, pe care îi recunosc drept pol al puterii!

Tot mai puţini bărbaţi şi tot mai puţine femei fac faţă acestei situaţii complexe, pe care psiho-socio-antropologii o numesc conflict al aşteptărilor (sau conflict de rol-status). Iar în timp, competiţia, care are la început manifestări punctuale şi tandre, se transformă pe nesimţite în conflict şi se extinde asupra întregii vieţi de cuplu: în conversaţiile despre cine la ce se pricepe, cine ce trebuie şi ce nu trebuie să facă, cine e mai inteligent şi arată mai bine, cine contribuie mai mult la bunăstarea comună şi cine cheltuieşte mai mult etc. etc. Şi, din nefericire, în relaţiile fiecăruia cu copiii, cărora amândoi încearcă – de cele mai multe ori inconştient – să le dovedească ceea ce niciunul nu-i mai poate dovedi partenerului: că el / ea este cel mai bun / cea mai bună!

(Articol preluat partial in revista "Unica", 19.01.2010 - http://www.unica.ro/detalii/articole/-e9c3b1bfd0.html)