Despre competiţia în cuplu. II. Oamenii inteligenţi învaţă din experienţa altora !

Indiferent care este obiectivul (sau problema) lor iniţial(ă), toţi adulţii care solicită serviciile de învăţare pentru şi pe parcursul întregii vieţi pe care eu le ofer ajung mai devreme sau mai târziu la problemele din cuplu. Obişnuiţi să psihologizeze totul, altfel spus să plaseze sursa problemelor în caracteristici ale personalităţii şi să caute soluţiile în schimbări „interioare”, fiecare şi-ar dori sa obţină de la mine o reţetă-minune prin care unul sau altul dintre parteneri (de regulă, celălalt) să devină mai înţelegător, mai comunicativ (sau, dimpotrivă, mai puţin cicălitor), mai puţin orgolios sau gelos etc. Nu am astfel de reţete şi, în general, nu cred în reţete când e vorba de relaţii umane. Eu propun întotdeauna o abordare multidisciplinară, ecologică şi coaching-style, în care fiecare caută, descoperă şi învaţă soluţii relaţionale, adaptate contextului său complex şi specific de viaţă.

Am ales patru exemple, din care cred că mulţi pot învăţa multe
– dacă doresc şi dacă îşi acordă răgazul să reflecteze atent! Cazurile sunt reale, dar toate numele, precum si unele detalii, sunt modificate pentru a respecta exigenţa anonimatului, iar cei în cauză au acceptat, prin contract, utilizarea informaţiilor anonimizate în materiale de uz profesional.

(1) După un program personal de învăţare a unor competenţe de leader şi creştere a încrederii în sine, Ana m-a întrebat dacă l-aş putea ajuta pe soţul ei, care trecea printr-o perioadă prelungită de „depresie” (termenul le aparţine). I-am răspuns că eu nu ofer psihoterapie şi că mă pot pronunţa numai după ce stau de vorbă cu amândoi (separat) despre problema respectivă. Concluzia a fost că amândoi se confruntau cu o accentuată neîncredere în sine şi cu sentimente de vinovăţie, pe care şi le stimulau reciproc printr-o competiţie continuă rezultată din ... iubire! Fiecare, mai ales soţul, avea sentimentul că nu reuşeşete să fie la înălţimea aşteptărilor celuilalt. Soluţiile au fost multidisciplinare (psiho-socio-antropologice şi educaţionale) şi ecologice (luând în considerare întregul context al vieţii lor): lucrând împreună, au reuşit să conştientizeze aşteptările reciproce şi determinările socio-culturale ale acestora, apoi să-şi stimuleze reciproc o imagine de sine şi o imagine a celuilalt pozitive şi în acelaşi timp realiste, iar în final să adopte un nou stil de viaţă de familie. Acum se „laudă” că retrăiesc toată iubirea de la începutul relaţiei lor, dar mai matur şi mai profund, iar eu mărturisesc că de câte ori îi văd mă „încarc” cu toată fericirea lor.

(2) Alina şi Alin, un cuplu „cu vechime”, foarte aproape de nunta de argint, au constituit un „caz” la prima vedere fericit: după numai două sesiuni (şedinţe) cu fiecare, m-au anunţat că au decis să se „împace” şi că doresc să înveţe să comunice mai bine. După un start bun, amândoi au început să amâne repetat sesiunile, cu motivaţii credibile: sau erau foarte solicitaţi la serviciu, sau aveau probleme de sănătate... Înainte de Sărbători, Alina a insistat să ne întâlnim şi mi-a relatat plângând că Alin a părăsit-o spunându-i: „ Ea [Cealaltă] mă face să mă simt bărbat, lângă tine mă simt tot timpul presat!”. „Eu am progresat, el n-a ţinut pasul” – comentează ea. Din descrierile sale, Cealaltă e mai puţin educată, mai puţin frumoasă, mai puţin... etc. etc. decât ea şi, evident, nu înţelege cum a putut soţul ei să aleagă pe cineva sub nivelul ei: se simte jignită, umilită... „Dacă măcar ar fi plecat cu o femeie mai tânără, mai frumoasă, mai deşteaptă...”! Îşi promite să le facă viaţa „un iad”, să le arate ea de ce e în stare. Încerc să o ajut să înţeleagă că rămâne prinsă în capcana atitudinii hiper-competitive care l-a determinat pe soţul ei să plece şi că, în acest fel, îşi perpetuează şi agravează singură suferinţa... Din nefericire, modelul socio-cultural românesc încurajează atitudinea concurenţial-vindicativă a soţiilor şi soţilor înşelaţi în aşteptări şi e nevoie de multă hotărâre şi de multă putere interioară ca să te eliberezi de limitele mediului în care te-ai format ca fiinţă umană-culturală-socială şi în care trăieşti !

(3) Florina si Florin mi-au cerut ajutorul într-o etapă de discuţii despre divorţ: ea dorea să-şi păstreze căsnicia, el dorea să găsească soluţiile cele mai bune pentru a evita posibilele efecte dramatice ale separării asupra copiilor. Am acceptat să lucrăm împreună la obiectivul comun, protecţia copiilor, cu respectarea riguroasă a două principii contractuale: principiul interesului superior al copiilor şi principiul „câştig-câştig” în negocierile dintre ei. Intrebările mele şi „temele pentru acasă” comune i-au „obligat” să comunice între ei cum, probabil, nu o mai făcuseră demult sau niciodată, iar pe parcurs am înţeles cu toţii că ruptura din cuplu se produsese ca urmare a unei relaţii competiţionale între parteneri, instalate înainte chiar ca ei să-şi fi acordat şansa de a construi într-adevăr un cuplu! După destule „nu”-uri, căutări şi ezitări de ambele părţi, ea a decis că vrea şi poate să iasă din acest stil relaţional, el a decis că vrea şi poate să rămână împreună cu familia sa, iar acum continuăm colaborarea în jurul unui alt obiectiv, legat de unul dintre copii, vizibil marcat de competiţia exagerată (trecută, sperăm) dintre părinţii săi. Personal, îi admir foarte mult pentru onestitatea cu ei înşişi, pentru responsabilitatea ca părinţi şi pentru deschiderea către negociere şi schimbare personală.

(4) La recomandarea unei colege care lucrase cu mine, Radu m-a contactat telefonic şi mi-a spus că ar dori să mi-l „trimită” pe fiul său de 17 ani: băiatul era printre olimpicii şcolii şi „toată lumea” era de părere că „poate mai mult, dar nu munceşte suficient”; în plus, refuza orice regulă, şi în familie şi la şcoală. A fost contrariat când i-am răspuns că eu nu lucrez decât cu adolescenţi ai căror părinţi acceptă ei înşişi cel puţin o sesiune (şedinţă) lunar şi fac eforturi să schimbe câte ceva în stilul relaţional şi de viaţă al familiei. După câteva sesiuni, părinţii au căzut de acord că, de fapt, în viaţa cuplului rareori se respecta vreo regulă şi că relaţia cu băiatul era un teren al competiţiei între parteneri: cine era mai „bun” şi mai „înţelegător”? cine se gândea mai mult la viitorul lui? pe cine cădea „greul” familiei? cine era „creierul” în casă? cine avea jobul cel mai „greu” şi mai „important”? pe cine iubea băiatul mai mult? Soluţiile au fost, din nou, multidisciplinare şi ecologice : au reuşit să creeze şi să adopte un ansamblu de reguli convenite şi respectate de toţi membrii familiei şi câteva ritualuri familiale care stimulează comunicarea, cunoaşterea şi re-cunoaşterea reciproce, iar în acest fel relaţiile de cuplu şi relaţiile fiecăruia cu copilul au început să se schimbe. Băiatul şi-a propus – din proprie iniţiativă! – să aloce mai mult timp pentru învăţat şi să respecte un program, pe care el însuşi l-a elaborat, ghidat de întrebările mele.