Despre iertare şi încredere în sine

Iertarea e doar aparent o relaţie cu celălalt ; în realitate, e un raport cu tine însuţi / însăţi !

Nu-i iertăm pe alţii sau nu le uităm greşelile pentru că nu suntem siguri de calităţile noastre !

Cel mai greu îi iertăm pe oamenii faţă de care, în adâncul nostru, simţim că am greşit cel mai mult - noi, nu ei - şi faţă de care nu suntem dispuşi să ne recunoaştem greşelile !

• Alege trei persoane faţă de care ai resentimente.
• Ce anume nu le poţi ierta ? Cu ce anume ţi-au greşit, concret ? Când, în ce împrejurări concrete?
• Ce ai făcut şi ce nu ai făcut tu - concret - în împrejurările respective?
• Ce anume nu-ţi poţi ierta ţie însuţi / însăţi în legătură cu faptele sau persoanele respective?
• De ce ai nevoie ca să te poţi ierta pe tine?
• Cum, după ce indicii, îţi vei da seama că te-ai iertat într-adevăr?

Dacă îţi faci timp să reflectezi mai adânc şi să răspunzi la aceste întrebări, iertarea celuilalt va veni infinit mai uşor. Iar respectul de sine şi încrederea în sine vor creşte.

*

O soţie înşelată : 'L-am iertat, dar vreau să mă ajutaţi să uit, să am din nou încredere în el / După ce vă daţi seama că l-aţi iertat? / Nu ştiu, aşa simt. / Aţi iertat sau aţi vrea ca lucrurile să stea astfel, pentru că ştiţi că aşa e bine, aşa e creştineşte? Sau pentru că doriţi să vă salvaţi familia? / (voce stinsă) Eu cred că l-am iertat... Dar nu pot uita. / Ce vă împiedică să uitaţi? / Frica. Mi-e frică. Nu mai am încredere. / În el sau în dumneavoastră? / (tresărire, ton slab, privire în pământ) În mine...'.

O fiică despre părinţii săi : 'Nu i-am putut niciodată ierta pentru că, atunci când aveam nevoie de ei, n-au fost alături de mine. / Ce anume, concret, nu le poţi ierta? / Că nu m-am simţit şi nu mă simt în siguranţă. / De ce ar avea nevoie copilul din tine pentru a se simţi în siguranţă ACUM? / (...) / Unde şi cum poţi găsi acel ceva de care ai nevoie?'.

Un manager : 'Vreau să le arăt cine e şeful. /  Ce anume vă supără? / Comentează la tot ce le spun, mă atacă pe faţă. / Daţi-mi un exemplu concret. / Un exemplu... nu ştiu, nu-mi vine acum. / Încercaţi, e important. / (caută - sau mimează că... apoi schimbă subiectul) / Aţi schimbat subiectul. Înţeleg că nu vă place să vă gândiţi la asta. / Nu, mă enervează. / Ce vă provoacă, de fapt, nervozitate? / Îmi sapă autoritatea. Vor să arate că sunt mai deştepţi decât mine. / În legătură cu ce? Ce competenţe cred ei că au în plus? '.

De cele mai multe ori, reproşurile pe care le aducem celuilalt sunt strategii de a evita să ne confruntăm cu propriile greşeli şi limite (sau cu ce credem, simţim noi că ar fi greşeli sau limite). Nu-ţi ierţi părinţii mai ales din cauză că nu te ierţi pe tine însuţi / însăţi pentru o viaţă care nu e aşa cum ai dori să fie: ce-ar fi să cauţi mai sistematic, mai perseverent, cum să-ţi schimbi viaţa în bine? Nu-ţi ierţi soţul / iubitul care te-a înşelat, pentru că infidelitatea lui îţi apare ca un eşec personal pentru care nu te poţi ierta, îţi actualizează neîncrederea în tine, temerea că nu ai sau nu poţi ceva important: cum ar fi dacă ai lucra direct la creşterea încrederii în tine? uneori faci chiar eforturi să-l 'prinzi', pentru că ai nevoie de un motiv pe seama căruia să pui diferite insatisfacţii din viaţa ta: ce alte soluţii pentru a-ţi depăşi insatisfacţiile ai mai încercat? Nu-ţi ierţi subalternii pentru că te obligă - iar tu vrei să eviţi - să-ţi pui întrebări în legătură cu propriile competenţe şi performanţe: care ar fi efectele dacă ai privi comentariile lor ca pe stimulări la a lucra mai intens la respectivele competenţe? Nu-ţi ierţi prietenul sau colegul care ţi-a refuzat un ajutor sau o favoare, pentru că refuzul lui îţi semnalează că ceva în dorinţa ta nu era legitim şi că te simţi insuficient de sigur pe capacităţile tale...

I. Iertarea e doar aparent o relaţie cu celălalt ; în realitate, e un raport cu tine însuţi / însăţi !

Cuvintele şi faptele celuilalt te rănesc mai ales atunci când ating o vulnerabilitate, o slăbiciune, o greşeală a ta. Şi ierţi cu adevărat doar atunci când reuşeşti să te ierţi pe tine pentru greşelile, neîmplinirile, eşecurile, limitele tale. Acesta este, în interpretarea mea, unul dintre beneficiile psiho-sociale pe care le oferă postul, confesiunea religioasă şi penitenţele din preajma Sărbătorilor : ne oferă o cale de a ne ierta pe noi înşine şi, în consecinţă, un mod de a ne împăca cu ceilalţi. Din nefericire, efectul trece repede... poate de aceea şi sunt mai multe sărbători într-un an.

1. A ierta înseamnă înainte de toate a recunoaşte că eşti supărat, încărcat. A spune 'N-am nimic. Totul e în regulă. Aşa e viaţa' nu face decât să agraveze problema.
2. Uneori, mai ales dacă e vorba despre o persoană semnificativă, poate fi util să comunici cu celălalt pe tema trăirilor tale. Cu condiţia să fii onest cu tine şi echilibrat. Adesea, refuzul de a comunica al uneia dintre părţi face iertarea imposibilă - şi imposibilă depăşirea impasului în relaţie. Dar a le 'trânti' necontrolat părinţilor, copiilor, partenerului / partenerei, şefilor sau colegilor tot felul de reproşuri, la care ei răspund în cel mai bun caz cu un 'Exagerezi', nu se numeşte comunicare sănătoasă şi nu aduce nimic bun, dimpotrivă!
3. A ierta înseamnă, apoi, a identifica greşelile, slăbiciunile, vulnerabilităţile proprii, corelate cu ceea ce te supără la celălalt. 
4. Şi mai înseamnă - neapărat - a găsi căile cele mai eficace pentru a te ierta pe tine însuţi / însăţi pentru respectivele 'defecte'. Poţi, de exemplu, să lucrezi asupra propriei personalităţi şi asupra propriului caracter, pentru a-ţi depăşi limitele, a-ţi cunoaşte mai bine şi a-ţi dezvolta calităţile şi, în consecinţă, a-ţi întări încrederea în tine. Sau / şi poţi să-ţi accepţi limitele insurmontabile, ori pe care nu eşti dispus să faci eforturi să le depăşeşti, acceptând totodată să te dezvălui celorlalţi aşa cum eşti, cu slăbiciunile şi limitele tale. Altfel spus, poţi alege să fii autentic(ă).

În afară de preoţi şi de psihoterapeuţi, poţi apela la ajutorul unor experţi în procese de învăţare pe întreg cursul vieţii : educaţie non-formală, coaching, consiliere, mentorat, training etc.

II. Tot ce e învăţat poate fi 'tratat', cu efecte pe termen lung, prin alte procese de învăţare.

Dificultatea de a ierta / uita e un indiciu al unor (auto)limitări în dezvoltarea noastră, inclusiv al unei profunde neîncrederi în sine. La o analiză mai profundă, ea presupune un număr de stereotipuri învăţate în experienţele sociale. Iar tot ce este învăţat poate face obiectul unui proces de dezvăţare şi acumulare de noi moduri de a gândi. Aceasta este abordarea pe care le-o propun eu celor care mă caută. O dăruiesc acum, în linii mari, tuturor celor care îmi fac onoarea de a citi acest blog.

Eroarea de atribuire - un mod de a gândi învăţat în copilărie şi devenit a doua natură
Experţii în psihologie socială ne avertizează că adulţii fac adesea o eroare de atribuire : când ceva nu le 'iese', încearcă să atribuie eşecul unor factori exteriori (să 'dea vina' pe alte persoane, pe context, destin...); dimpotrivă, când lucrurile merg bine, ar dori ca toată lumea să le atribuie lor, integral, reuşita şi să le recunoască în acest fel calităţile şi eforturile. Copiii mici au mult mai rar această tendinţă, ceea ce dovedeşte că e un mod de gândire învăţat în experienţele sociale şi rezultat din nevoia adulţilor de a-şi apăra imaginea de sine şi imaginea publică.

Copii şi părinţi
Mulţi părinţi îşi folosesc adesea copiii pentru a se 'descărca' de propriile greşeli. Le atribuie - uneori conştienţi de neadevăr - greşeli comise de adulţi. De cele mai multe ori, pentru că nu vor să-şi recunoască probleme de cuplu, sau de serviciu, sau altele. Alteori, pentru că vor să construiască sau să 'salveze' o imagine publică dezirabilă. Iar copiii acumulează, odată cu frustrarea de a fi judecaţi nedrept, un mod de comportament pe care îl vor reproduce tot mai frecvent pe măsură ce se apropie de, şi intră în, vârsta adultă.

Fete şi băieţi - femei şi bărbaţi
V-aţi întrebat vreodată cum ajung cele mai multe femei mai 'supărăcioase' decât cei mai mulţi bărbaţi? Cum ajung să 'ţină supărarea' mai mult, altfel spus să ierte şi să uite mai greu? Cum ajung să apeleze mai frecvent la preoţi şi psihoterapeuţi pentru a se împăca cu sine? Unul dintre răspunsuri se află în greşelile de atribuire pe care le fac părinţii şi profesorii lor, iar apoi apropiaţii, colegii, cunoscuţii şi necunoscuţii... Aşteptările pe care persoanele semnificative le comunică, verbal sau non-verbal, fetelor / femeilor sunt mult mai mari decât acelea pe care le comunică băieţilor / bărbaţilor : 'tu eşti fată, iar fetele trebuie să...' fie ascultătoare (docile), modeste, curate, frumoase, să înveţe bine, să muncească mai conştiincios etc. etc. În faţa unui număr atât de mare de exigenţe, e extrem de uşor să greşeşti foarte frecvent şi să fii învinovăţită foarte frecvent. Cu timpul, ajungi să interiorizezi mulţimea de aşteptări ca 'normale', 'naturale' şi să te simţi apăsată de tot atâtea sentimente de vinovăţie, care aduc erodarea respectului de sine şi a încrederii în sine. În foarte multe cazuri, ceea ce femeile numesc 'iertare' nu e altceva decât acceptarea ideii că ele sunt cele care au greşit şi că nu merită decât umilinţă şi penitenţe : respectul de sine şi încrederea în sine dispar complet din ecuaţie.
Acelaşi fenomen se petrece şi cu unii băieţi, pe umerii cărora părinţii pun aşteptări mult mai mari decât pot ei acoperi.
Sub aspectul discutat aici, anumite interpretări ale mitului biblic al izgonirii din Rai 'lucrează' masiv în defavoarea femeilor: nu sunt ele considerate vinovate pentru acel păcat originar şi toate consecinţele lui nedorite? Într-o altă interpretare a aceluiaşi mit, femeile ar putea fi foarte bine onorate ca iniţiatoare ale cunoaşterii umane - şi puterii pe care umanitatea a obţinut-o astfel... Dar aceleaşi stereotipuri pe care le tot auzim din copilărie, şi avantajele imediate pe care unii sau unele le obţin din ele, blocheză deschiderea către posibilele interpretări diferite.

O recomandare pentru părinţi : atunci când sunteţi tentaţi să cereţi ceva de la copiii dumneavoastră, întrebaţi-vă mai întâi dacă nu încercaţi să evitaţi temeri proprii de învinuiri, sociale sau / şi interioare. Doriţi ca băiatul sau fata să fie şi premiant(ă) la şcoală şi la olimpiade, şi ordonat(ă), şi disciplinat(ă), şi bine-crescut(ă) etc. - şi toate acestea de la vârsta cea mai fragedă? Întrebaţi-vă ce temeri se află în spatele acestor aştepări, ce 'datorii' gândiţi că aveţi ca părinte şi ce sentimente proprii de vinovăţie doriţi să evitaţi sau să ascundeţi. Poate aţi învăţat că, pentru orice comportament nedorit al copilului, părinţii (mamele, mai ales) sunt de vină? Poate nu vreţi să renunţaţi la serviciu / carieră, deşi aveţi sentimentul (sau prejudecata) că ar fi mai bine pentru copii să staţi mai mult cu ei? Poate relaţia cu partenerul nu funcţionează sau satisfacţiile în muncă nu sunt la nivelul la care aţi dori şi apelaţi, posibil non-conştient, la scuza : 'copilul e cel mai important'?

Recomandare generală

Suntem în preajma Paştelui creştin. Indiferent dacă ai apelat sau nu la confesiunea religioasă, încearcă şi alternativa propusă aici :

• Întoarce-te la întrebările de la începutul articolului!
• Tu ce modalităţi de a te ierta pe tine foloseşti? Cât de eficiente sunt? 
• Când începi să cauţi şi să înveţi şi altele? 
• La cine apelezi pentru ajutor?