Sondajul CSOP, tinerii şi comunismul

Un sondaj - Atitudini si opinii despre regimul comunist din Romania - realizat de CSOP pentru Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) a aprins spiritele în presă :

• 20 de ani de democraţie ne-au întors cu faţa la comunism (Marian Sultănoiu, Gândul) 
• Românii, nostalgici după comunism (Gabriel Păleanu, Cotidianul)
• Şi multe alte titluri similare ...

Voi scrie doar 3 comentarii.

1. O întrebare ridică probleme de interpretare.
2. O altă întrebare manipulează răspunsurile.
3. Generaţiile tinere nu au fost purtătoare ale valorilor capitalist-democratice, după 1989 : rezultate care confirmă anticipări ale mele, formulate cu mulţi ani în urmă (1994 şi 2002)

1. O întrebare ridică probleme de interpretare

• “Dumneavoastra personal sau familia dumneavoastra ati avut de suferit de pe urma regimului comunist?” este intrebarea care primeste cel mai socant raspuns din intregul sondaj realizat la comanda Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului." (Esecul anticomunistilor din Romania, de Vlad Mixich, HotNews.ro)

83% dintre cei chestionaţi consideră că nici ei, nici alţi membri ai familiei lor nu au avut de suferit de pe urma regimului comunist. 

Care ar fi fost răspunsurile dacă întrebarea ar fi fost "în timpul regimului comunist", nu de pe urma lui ? "De pe urma" implică o atribuire cauzală (aici, o relaţie de cauzalitate între suferinţă şi regimul comunist), iar dacă 83% nu postulează o astfel de legătură cauzală, nu înseamnă că acelaşi procent ar afirma că nu au suferit în timpul comunismului.

2. O altă întrebare manipulează răspunsurile 

48% sunt de acord că "victimele regimului comunist ar trebui să primească despăgubiri din partea statului".

Care ar fi procentul dacă am înlocui, în întrebare, "din partea statului" cu "din contribuţiile dumneavoastră / cetăţenilor la bugetul de stat" ? 
Sau dacă am întreba, şi mai clar : "Aţi fi de acord cu o creştere a taxelor şi impozitelor (sau cu o reducere a bugetului pentru educaţie, sănătate etc.), pentru ca victimele regimului comunist să primească despăgubiri ?".

Dacă scopul pentru care a fost adresată această întrebare a fost - cum pare - acela de a testa / dovedi legitimitatea despăgubirilor respective, atunci şi tehnica şi etica cercetării impuneau ca ea să fie formulată cât mai explicit pentru românul obişnuit - care, pe de o parte, tinde să fie solidar cu victimele, iar pe de altă parte nu conştientizează întotdeauna că "statul" plăteşte din banii contribuabililor (altfel spus, că banii vin şi din "buzunarul" lui).

Tehnic vorbind, avem aici o problemă de validitate : nu ştim dacă procentul de 48% măsoară într-adevăr atitudinile oamenilor cu privire la despăgubiri sau mai curând absenţa culturii lor socio-politice.

Şi o problemă de neutralitate a / partizanat al cercetătorilor. Cu ştiinţă sau nu, cercetătorii au ales o variantă care nu ţine seama de - sau exploatează - compasiunea, lipsa de informaţie şi mentalitatea de tip "stat-providenţă", conducând către răspunsuri convenabile pentru clientul care a comandat sondajul (Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului).

3. Generaţiile tinere nu au fost purtătoare ale valorilor capitalist-democratice, după 1989 : rezultate care confirmă anticipări ale mele, formulate cu mulţi ani în urmă

•  "Ei bine, un lucru e clar! Teoria potrivit căreia vom scăpa cu adevărat de comunism numai o dată cu schimbarea de generaţii e falsă." (Cristian Campeanu, România Liberă, http://www.romanialibera.ro/opinii/editorial/asadar-va-e-dor-de-comunism-209199.html ) 

• Mai mult de 50% din eşantionul reprezentativ la nivel naţional consideră comunismul "o idee bună" (bine aplicată 15%, prost aplicată 44%), iar 38% consideră că instaurarea regimului comunist în România după cel de-al doilea război mondial a fost un lucru bun.
• În opinia unui procent foarte mare din totalul celor chestionaţi, statul ar trebui să asigure locuri de muncă (72%) , să planifice economia (51%) , să stabilească preţurile (44%) , să repartizeze locuinţe (43%).

Nu-mi face deloc plăcere să constat că predicţiile mele, fondate pe cercetări calitative cu mulţi ani în urmă, se confirmă.

În 2002, la finalul unui studiu de caz, notam că atitudinile politice sunt reversibile, iar tinerii şi persoanele cu nivel ridicat de educaţie / cultură NU sunt neapărat purtători ai schimbărilor democratice. Şi lansam atunci interogaţii cu privire la evoluţiile viitoare, pornind de la o ipoteză teoretică (legătura între atitudini şi valori) :

• "Am procedat în paginile precedente la exploatarea calitativ-sociologică a unui cvasi-experiment natural din lumea universitară, care probează instabilitatea atitudinilor politice (manifeste), iar aceasta chiar în segmente sociale presupuse a fi principalele purtatoare ale valorilor democratice: categoriile « cu un înalt nivel de cultură » - inclusiv cultură socio-politică - şi, în interiorul acestora, tinerii. Ceea ce înseamnă că nici « nivelul de cultură », nici vârstele tinere nu sunt, luate ca atare, buni predictori ai comportamentelor democratice în contextul societăţii româneşti actuale. Elementul care ar putea deschide aici un teren important al interogaţiilor cu privire la evoluţiile viitoare este raportul dintre atitudini şi valori : în masura în care sunt practicate sistematic un timp suficient de îndelungat, atitudinile - chiar dacă iniţial « de faţadă », deci lipsite de fundamentul unui ataşament subiectiv de valoare - pot conduce progresiv la ataşamentul de valoare corespunzator. Altfel spus, ce ataşamente de valoare putem aştepta de la o generaţie tânără care experimentează sistematic în cursul practicilor cotidiene atitudini aflate în opoziţie, fie şi numai formală, cu valorile democratice? Nu riscăm ca aceste atitudini să creeze ataşamentele de valoare care să le justifice, pentru că numai astfel subiectul îşi poate reconstitui coerenţa personală? Posibile soluţii sunt sugerate de doi moderatori ai corelaţiilor dintre comportamentele democratice şi nivelul de cultură, respectiv vârstele tinere : (1) cultura politică operatională / « aplicată » (în locul actualei culturi enciclopedic-livreşti) şi (2) garanţiile de care dispun tinerii pentru controlul traiectoriilor lor socio-profesionale (în locul actualei dependenţe de o voinţa oligarhică sau totalitară)." (Elisabeta Stănciulescu, Despre reversibilitatea atitudinilor politice ale actorului social al tranziţiei, în Despre tranziţie şi universitate, Iaşi, Polirom, 2002, pp. 164-165)

Iar cu mult înainte, în 1994, într-o comunicare - Tranziţia : de unde şi încotro? - pregătită pentru Congresul Mondial de Sociologie (Bielefeld, Germania), vorbeam despre "o 'lege' a ambiguităţii şi ambivalenţei" care guvernează procesele de schimbare şi formulam ipoteza că, în calitate de actori sociali obişnuiţi, românii înţeleg destinaţia tranziţiei - altfel spus, termeni precum "democraţie", "economie de piaţă", "modernitate" - cu totul altfel decât auzim în discursurile elitelor intelectuale sau politice. Reproduc câteva fragmente :

• "dincolo de aparenţele întreţinute de aceleaşi formule lingvistice, există oare definiţii unitare şi clare ale celor două limite ale tranziţiei, respectiv ale punctului de plecare şi punctului de sosire ? (...) Ipoteza pe care o avansăm aici este următoarea : dincolo de aparenţe, există un clivaj important între cele două niveluri, al discursurilor şi al practicilor, al ideologiilor instituţionale şi al vieţii cotidiene, astfel încât practicile fac să apară semnificaţii ale punctului de plecare şi ale direcţiei către care ne îndreptăm foarte diferite de acelea vehiculate în programele şi discursurile politice şi intelectuale.
  Într-un alt studiu [Avatars de la democratie dans une societe en transition, 1994], am arătat cum proiectul politic de construcţie a unei societăţi democratice îmbracă, în practicile instituţionale curente, forme particulare care trimit mai curând la opusul democraţiei : mulţimea ca exerciţiu al drepturilor democratice şi arbitru al unei legitimităţi efemere, administrarea oligarhică a unităţilor locale, totalitarismul diseminat la nivelul subdiviziunilor şi al raporturilor instituţionale cotidiene. (...) După toate evidenţele, o 'lege' a ambiguităţii şi ambivalenţei guvernează (...) Nu este mai pertinent şi mai profitabil să ne întrebăm (...) Dacă ceea ce constituie punctul de sosire pentru aceia care au drept de decizie (oameni politici) sau pentru aceia care pot şi trebuie sa-şi exprime la un moment dat opţiunea în mod public (conferinţă, discurs politic, sondaj etc.), în conformitate cu programe mai mult sau mai puţin inspirate din modele occidentale, nu constituie pentru agenţii practicilor obişnuite, oricare ar fi ei, exact ceea ce ar trebui aruncat peste bord ?" (Elisabeta Stănciulescu, Tranziţia : de unde şi încotro ?, republicat în Despre tranziţie şi universitate, Iaşi, Polirom, 2002, pp.30-39).

..