Obiectivitate, neutralitate, pozitivism, constructivism

• Suport de curs - continuare (2).

• Obiectivitate şi obiectivare a cunoaşterii
• Complexitate a realităţii sociale şi reducere cognitivă
• Singularitate şi dinamică a realităţii sociale şi caracter relativ al adevărului
• Caracter construit al oricărei percepţii, descrieri, interpretări (constructivism)

„Deşi termenul a fost utilizat de unii pentru a sugera o versiune naivă a pozitivismului vulgar, obiectivitatea constituie fundamentul [esential basis] oricărei cercetări bune. În absenţa ei, singura raţiune pentru care cititorul unei cercetări ar putea accepta concluziile cercetătorului ar fi un suport autoritarist pentru persoana autorului”

(Kirk şi Miller, 1986, citat în Patton, 2002: 93; s.n. E.S.).

Toţi cercetătorii, indiferent că sunt cantitativişti sau calitativişti, se întreabă în ce măsură sunt datele obiective.

Răspunsurile sunt foarte variate, dar din raţiuni didactice le vom reduce la două poziţii fundamentale (fiecare are, în realitate, mai multe variante):

Epistemologie pozitivistă	Epistemologie constructivistă
Obiectivitate. Concept care se referă la corespondenţa dintre cunoştinţele produse de oameni şi realitatea la care se referă acestea. Focalizare asupra produselor cunoaşterii: adevărul obiectiv.	Obiectivare. Concept care exprimă faptul că obiectivitatea e cel mult un ideal către care tindem, dar la care nu ajungem niciodată pe deplin. Focalizare asupra procesului de cunoaştere: cum se ajunge la ceea ce se consideră a fi adevăr obiectiv?
Cunoştinţele noastre sunt adevărate în măsura în care corespund realităţii.	Ceea ce se consideră a fi adevărat la un moment dat e o construcţie socială.
Există o realitate obiectivă, unică, a „lucrurilor în sine” (Kant), care e independentă de conştiinţa noastră . De exemplu, indiferent dacă noi am văzut vreodată un urs polar sau oameni care îşi vând copiii, indiferent dacă ne plac sau nu, şi urşii polari şi oamenii care îşi vând copiii există ca atare.	Lumea socio-umană nu e niciodată independentă de conştiinţa oamenilor. Istoricitate: realitatea socială nu e un dat obiectiv, ci e construită şi reconstruită în şi prin experienţa actorilor sociali, ca experienţă intersubiectivă şi culturală. Modul în care diferitele grupuri percep această realitate şi o interpretează participă esenţial la construcţia evenimentelor şi fenomenelor: « Când un număr suficient de mare de oameni consideră că un fapt e real, acel fapt devine real în consecinţele sale » (Thomas şi Thomas, 1928 , citat în Patton, 2002 : 96). Realitatea socială astfel construită e plurală: adulţii şi copiii, bărbaţii şi femeile, bogaţii şi săracii, albii şi negrii nu trăiesc aceeaşi lume socială, chiar dacă locuiesc pe aceeaşi stradă, frecventează aceleaşi şcoli, lucrează în aceleaşi instituţii etc.
Mintea umană e capabilă să cunoască această realitate aşa cum este ea, fără distorsiuni esenţiale, şi – dacă respectăm riguros regulile cercetării ştiinţifice - putem avea un grad înalt de încredere (certitudine) în cunoştinţele noastre. Adevăr obiectiv	Mintea umană e capabilă să cunoască realitatea socio-umană, dar gradul de încredere în cunoştinţele produse nu e niciodată la fel de mare ca în ştiinţele naturii. Specificul cunoaşterii socio-umane e mai curând incertitudinea. pentru că : -          fenomenele au un grad mai înalt de complexitate (componente de naturi diferite, relaţii de naturi diferite, indeterminare); -          fiind istorice (construite în şi prin experienţele umane), au o dinamică mai rapidă (se schimbă mai repede în aspectele lor esenţiale); -          sunt singulare (nu se repetă niciodată în acelaşi fel). Cunoaşterea e plurală: din perspectiva diferitelor categorii de oameni, realitatea se vede altfel. Nu există un singur adevăr (obiectiv), există adevărul relativ al fiecărei categorii. Mai mult, ceea ce se consideră a fi adevărat la un moment dat e un rezultat al unui context intelectual specific şi al raporturilor de putere / prestigiu din acel context (Kuhn, 1970, citat de Patton, 2002: 100). Adevăr construit socio-istoric şi relativ Credibilitate / plauzibilitate a cunoaşterii produse
Neutralitatea axiologică – cercetătorul trebuie să nu lase valorile, interesele, opiniile, credinţele sale să influenţeze rezultatele cercetării. „independenţa demersului (de la delimitarea problemei până la verificare sau la acţiune) în raport cu presupoziţiile, ideologiile, postulatele, orientările teoretice şi alte a priori ale cercetătorului” (Kirk şi Miller, 1986, Reliability and Validity in Qualitative Research, cf. M. Lessard-Hébert, Michelle, G. Goyette, G. Boutin, 1990: 65-66). V. şi Durkheim, 2001: eliminarea prenoţiunilor.	Neutralitatea axiologică nu e posibilă (Weber, 2001). În calitate de membru al unor grupuri sociale, cercetătorul vede lumea prin prisma valorilor, intereselor etc. respectivelor grupuri, chiar dacă nu e conştient de aceasta: e purtătorul valorilor acestor grupuri şi interesat să se poziţioneze cât mai bine în raporturile de prestigiu şi putere din interiorul lor. Tot ce putem face e să conştientizăm şi să explicităm cât mai bine apartenenţele noastre la diferite grupuri, şi posibilele riscuri de distorsiune, pentru a contura limitele de certitudine ale cunoaşterii (adevărurilor) produse.
	„Pare util, aşadar, să reţinem termenul constructivism pentru consideraţiile epistemologice care se concentrează exclusiv pe „activitatea de atribuire de sensuri a conştiinţei individuale” şi să folosim construcţionism pentru cazul în care e inclusă ‚generarea [şi transmiterea] înţelesurilor’ [ca activitate socială]” (Michael Crotty, 1998, cf. Patton, 2002: 96).
Între lucrurile din realitate există legături cauzale, pe care mintea umană le poate surprinde: „în principiu, în univers, totul poate fi explicat în termeni de cauzalitate (Ibidem,  p. 64).	Cauzalitatea este, în lumea socială, complexă şi nelineară. Mult mai greu de surprins. De cele mai multe ori, ne mulţumim să formulăm explicaţii cvasi-cauzale şi inferenţe practice (King, 2005: 66-68). Sau să punem în evidenţă asocieri între fenomene (configuraţii singulare – Weber, 2001). Sau chiar să descriem şi să comparăm cazuri singulare.
Trebuie să ajungem la propoziţii nomologice (cu caracter de lege, ca – de exemplu – legea gravitaţiei).	Cercetătorii produc modele, idealtipuri, ordonări conceptuale, cu ajutorul cărora compară şi explică un număr de fenomene de acelaşi fel, dar nu pot formula legi generale, pentru că fenomenele sociale sunt singulare. Mai mult, putem ajunge la modele  alternative , adică diferite, dar cu valoare ştiinţifică egală .

„Obiectivitatea şi neutralitatea valorică (value freedom) au fost adesea luate împreună (conflated) în literatura filosofică şi sociologică. În timp ce neutralitatea înţeleasă ca absenţă a valorilor morale şi sociale din munca ştiinţifică a fost discreditată, apărătorii neutralităţii derivă valorile metodologice ori practicile [ştiinţifice] din valorile sociale şi morale. În studiul de faţă, voi arăta mai întâi că valorile există de-a lungul unui continuum şi voi argumenta că ştiinţa e şi trebuie să fie întemeiată pe valori (value based). Una din aceste valori este, necesarmente, obiectivitatea, încrederea că aceasta e posibilă în ştiinţă. Totuşi, versiunea obiectivităţii pe care o voi descrie e socialmente situată în practicile metodologice şi totodată crucial legată de scopul particular al unei ştiinţe date. Obiectivitatea (sau absenţa ei) poate fi transferată vertical de la practicile, scopurile ori discursurile ştiinţifice în afara ştiinţei, prin mai multe niveluri, până la nivelul activităţilor de fiecare zi ale omului de ştiinţă. E posibil, de asemenea, ca acest transfer să meargă în cealaltă direcţie şi obiectivitatea să poată fi situată în practicile şi discursurile extraştiinţifice. Obiectivitatea (sau absenţa ei) poate fi transferată şi orizontal în interiorul unei practici metodologice către alte discipline sau părţi ale unei discipline. În final, obiectivitatea socialmente situată e un produs al comunităţii ştiinţifice. Voi utiliza câteva ilustraţii din ştiinţa contemporană şi din istoria ştiinţei, precum şi de la intersecţia dintre ştiinţă şi politica publică pentru a arăta cum anume poate fi atinsă obiectivitatea şi cum poate eşua un astfel de demers”

(Malcolm Williams, Can Scientists be Objective?, in Social Epistemology,

Volume 20, Number 2 / April-June 2006, pp. 163-180; s.n. E.S.).

*** Cititi continuarea in articlolele urmatoare !