TRANSFER la :
http://elisabetastanciulescu.ro

UN SITE NOU,
cu toate articolele de aici + multe altele


De acum, căutaţi-mă acolo !
Veţi găsi informaţiile despre servicii, articolele de pe blog
şi, în format pdf, cărţile mele, suporturile de curs, studii nepublicate,
toate posibil de descărcat gratuit.
Mulţumesc pentru orice feedback de îmbunătăţire!

======================================================================================


GĂSIM RESURSE SĂ ÎNFLORIM ÎN ORICE CONDIŢII !

marți, 4 ianuarie 2011

Inteligenţă emoţională şi inteligenţă caracterială

Dacă avem nevoie urgentă să investim într-o capacitate transversală, aceea este inteligenţa caracterială !
  • Întrebare : Sunt cei care manipulează, în relaţii interindividuale sau la nivel politic-social, inteligenţi emoţional? 
  • Răspuns : Categoric, da ! Inteligenţa emoţională este principalul instrument al manipulării. Şi al traficului de influenţă. Şi al corupţiei. 
În ultima vreme, am început să mă întreb dacă inteligenţa emoţională este neapărat un lucru bun. Că e reală şi necesară, utilă, că, în anumite contexte, ajută la creşterea calităţii relaţiilor şi a vieţii, nu contest. Mă întreb însă dacă e bine ca dezvoltarea ei (şi a celorlalte forme de inteligenţă cunoscute : cognitivă, socială, artistică, sportivă etc.) să devină un scop în sine.

Şi iată la ce am ajuns ...
.
Ca mulţi alţii, m-am entuziasmat şi eu când am citit despre inteligenţele multiple : simţeam de multă vreme că, dincolo de raţionamentul matematic şi abilităţile lingvistice, în fiecare fiinţă umană mai e ceva care merită preţuit şi dezvoltat ...

Ca mulţi alţii, m-am regăsit şi eu în inteligenţa emoţională : m-a ajutat imediat să nu mai interpretez ca jigniri atribute precum "sentimentală", "hipersensibilă", "visătoare", pe care mi le repetau unii.

Tot ce devine modă mă pune însă pe gânduri. Iar când unii devin agresivi în apărarea unei idei, încep să am îndoieli în legătură cu valoarea ideii respective şi să-mi pun întrebări mai serioase.

Întrebare : Sunt cei care manipulează, în relaţii interindividuale sau la nivel politic-social, inteligenţi emoţional ?

Răspuns : Categoric, da ! Inteligenţa emoţională este principalul instrument al manipulării.

Ca să poţi determina un om sau un grup să facă lucruri pe care nu ar vrea să le facă fără intervenţia manipulatorie, iar uneori să acţioneze chiar împotriva intereselor lor, ai nevoie să te adresezi nu raţiunii lor, ci emoţiilor şi sentimentelor lor. Ai nevoie să cunoşti ce îi emoţionează pozitiv şi ce îi emoţionează negativ, ce iubesc şi ce urăsc. Ai nevoie să ştii ce limbaj declanşează un tip de emoţie sau altul. Să anticipezi cum vor reacţiona la un stimul sau la altul. Etc. etc.

Iar o mare parte din aceste abilităţi sunt absolut obligatorii în traficul de influenţă şi corupţie.

În concluzie, inteligenţa emoţională nu este, în sine, neapărat un lucru bun. Nu înseamnă, cum par unii să creadă, numai empatie, înţelegere, compasiune etc. E mult mai complexă decât se crede, iar utilizările ei în viaţa socială reală sunt extrem de variate, de la cele mai benefice pentru oamenii implicaţi la cele mai destructive. Ca orice alt tip cunoscut de inteligenţă, nu e autosuficientă şi e periculos să o dezvoltăm autonom, ca scop în sine.

Aşa am ajuns la nevoia de a adăuga un concept pe care, preţ de câteva ore, l-am crezut complet nou : inteligenţa de caracter (sau caracterială, ca să păstrăm formele adjectivale obişnuite). Apoi am descoperit un site care utilizează o combinaţie lingvistică apropiată : http://characterintelligence.com Citind site-ul, expresia pare a fi folosită mai curând ca un joc de cuvinte sau o metaforă (poate şi ca retorică de marketing), pentru că este păstrat modul obişnuit de a înţelege caracterul, fără a-l situa cu adevărat în logica operaţională a celorlalte forme de inteligenţă.

Ideea că inteligenţa are valoare numai asociată cu dezvoltarea caracterului e foarte veche. Cu 2000 de ani în urmă, Cicero scria : Caracterul fără inteligenţă poate multe, însă inteligenţa fără caracter nu are nicio valoare. Iar după o etapă în care psihologii au tratat inteligenţa şi caracterul prin opoziţie (v., de exemplu, Guy G. Fernald, "Character vs. intelligence in personality studies" a), experţii în educaţie au pledat insistent pentru asocierea lor, continuând însă să le considere două dimensiuni distincte ale personalităţii - o căutare simplă pe internet ne duce la sute de articole care vorbesc despre "caracter şi inteligenţă",  "caracter plus inteligenţă".

După cunoştinţele mele, nimeni nu a asociat până acum caracterului o formă specifică de inteligenţă, utilizând termenul "inteligenţă" în absolut acelaşi sens în care îl utilizăm în expresiile "inteligenţă cognitivă / emoţională / socială etc.". (A nu se înţelege că reduc caracterul la dimensiunea lui "inteligentă" ; aşa cum, atunci când vorbim despre "inteligenţă emoţională", nu reducem componenta afectivă a personalităţii la dimensiunea ei "inteligentă".)

Într-o primă încercare, aş defini şi operaţionaliza inteligenţa caracterială ca pe o capacitate generală a individului de a rezolva probleme legate de :
  • a numi valori, nevoi, interese, aspiraţii, dorinţe ale persoanelor individuale cu care intră în (inter)acţiune şi valori, nevoi, interese ale grupului în ansamblu (individualismul actual a atins deja stadiul unui egocentrism cvasi-generalizat, iar deschiderea către celălalt şi către problemele globale devine tot mai rară şi superficială, neasumată pragmatic, ca modus vivendi);
  • a numi valori, nevoi, interese, aspiraţii personale şi a explicita în ce raport se află cu ale celorlalţi şi, mai ales, cu cele ale grupului sau grupurilor relevante ;
  • a utiliza informaţie verificată pentru a numi mijloace legitime prin care interesele, nevoile, aspiraţiile, dorinţele respective pot fi atinse, satisfăcute ;
  • a utiliza informaţie verificată pentru a argumenta de ce este vital să urmărească un echilibru între interesele, nevoile, dorinţele etc. personale şi cele ale celorlalţi / ale grupului în ansamblu ;
  • a numi criteriile după care decelează în general între "bine" şi "rău" (adevărată problemă în societăţile actuale, caracterizate prin pluralism al sistemelor de valori-norme-reguli şi prin ascensiunea relativismului extrem, pe de o parte, şi a fanatismelor, pe de altă parte - relativismul însuşi a devenit, pentru unii, o formă de fanatism) ; 
  • a numi criteriile după care recunoaşte binele şi răul într-o situaţie dată, concretă, de viaţă (iarăşi o treabă grea, ţinând cont că orice situaţie practică e complexă, iar lucrurile nu ne apar niciodată numai în alb sau numai în negru) ;
  • a evalua în ce măsură criteriile cu care operează au legătură cu consecinţele acţiunii respective : asupra propriilor nevoi, interese etc.; asupra nevoilor, intereselor, aspiraţiilor persoanelor semnificative pentru el; asupra nevoilor, intereselor unor persoane care nu îl interesează în mod deosebit; asupra calităţii vieţii unor grupuri;
  • a evalua în ce măsură criteriile respective au legătură cu : prezentul imediat ; viitorul apropiat; viitorul mediu; viitorul îndepărtat ;
  • a alege binele în comportamentul propriu şi a explicita raţiunile pentru care consideră că ceea ce face e bine (cine nu ştie de câtă luciditate a raţiunii şi putere a voinţei ai nevoie ca să alegi binele când, emoţional sau chiar fizic, organic, eşti atras de rău) ?
  • a căuta conştient compania unor promotori ai binelui, definit după criterii-consecinţe ;
  • a recunoaşte, a susţine şi a promova - civilizat, paşnic - binele observat în comportamentul altora ;
  • integritate (într-o accepţiune provenită din englezescul integrity) : a urmări conştient şi consecvent linia bună de conduită, în toate domeniile vieţii, în toate situaţiile concrete şi în toate relaţiile ; sau, altfel spus, a evita dublul standard, dedublarea, a te face că... etc.
Nu e vorba aici despre a face o ierarhie a valorilor, deşi cred cu tărie că există câteva valori care ar trebui să fie universale (respectul pentru viaţă, respectul pentru muncă etc.). E vorba despre a aduce în plan conştient mecanismele prin care alegem să acţionăm atunci când urmăm o valoare sau alta. Nu poţi spune că ai caracter, sau că acţionezi moral, atunci când urmezi mecanic sau prin imitaţie o linie de conduită. Caracterul presupune alegere, iar inteligenţa caracterială, aşa cum o înţeleg eu aici, presupune un ansamblu de instrumente şi operaţii cognitiv-lingvistice care te ajută să alegi în cunoştinţă de cauză.

Este, deocamdată, doar o intuiţie şi nu îmi propun să aduc aici argumente ştiinţifice pentru a dovedi că şi caracterul conţine o formă specifică de inteligenţă : bănuiesc că multe din argumentele cu care sunt susţinute celelalte forme de inteligenţă sunt aplicabile şi în acest caz. Dar vin cu un argument de bun simţ : de ce nu ? Ce i-ar împiedica pe psihologi să accepte ideea şi să lucreze la instrumente de evaluare - exclusiv formativă - şi dezvoltare a caracterului ca formă de inteligenţă, mai necesară pentru lumea în care trăim decât oricare dintre celelalte, cu tot atâta aplecare cum o fac pentru inteligenţa cognitivă sau emoţională ? Cu excepţia intereselor financiare, desigur, pentru că nu îmi imaginez că în următorii 50 ani vor exista multe persoane dispuse să plătească pentru a afla unde mai au de lucrat la caracterul lor.

Ar contribui, sunt convinsă, la un salt uriaş în educaţie şi în calitatea vieţii sociale.

Dacă fiecare individ în parte, fiecare familie şi omenirea în ansamblu au nevoie urgentă să investească într-o capacitate transversală, aceea este inteligenţa caracterială !



11 comentarii:

  1. Felicitari pentru articol!
    (l-am primit prin coaching network; mi-a atras atentia titlul si am citit, deocamdata in mare viteza dar suficient de lent pt a-l aprecia)

    RăspundețiȘtergere
  2. nu cred ca asa zisa inteligenta caracteriala se poate masura prin teste. Daca la testele de personalitate multi dintre subiecti nu au cunostintele necesare pentru a raspunde in concordanta cu ceea ce cred ei ca se asteapta de la ei sau "cum ar da mai bine", la un test al inteligentei caracteriale, fiind supus unor intrebari al caror raspuns tine de aspectul moral, subiectul poate raspunde cu usurinta sub presiunea unui conformis social. Deci n-ai sa testezi asa ceva in veci.

    Pe de alta parte nici nu cred in acest concept al inteligentei caracteriale. Pur si simplu un caracter frumos iti poate aduce beneficii si atat. Ca vrei tu sa crezi ca inteligenta emotionala e rea si manipulatoare si cea caracteriala e buna, deja nu mai avem temei stiintific. Inteligenta presupune adaptare, caracterul de multe ori inseamna renuntare, un refuz al adaptarii, ceea ce face conceptul de "inteligenta caracteriala" ca fiind imposibil.

    RăspundețiȘtergere
  3. Te-ai intrebat vreodata daca, într-o situatie concreta, cineva s-ar fi putut adapta (poate chiar mai bine) utilizandu-si caracterul, nu "desteptaciunea", actiunea la limita legii, dedublarea, santajul emotional, manipularea etc.?
    Te-ai intrebat daca renuntarea nu e, pana la un punct, ea insasi o forma (foarte inteligenta!) de adaptare?
    Eu am făcut efortul sa ma adaptez astfel, si nu o data. Am pierdut uneori multe pe termen scurt, dar am castigat si mai multe pe termen lung. Nu dau aici o reteta, nu cer nimanui sa procedeze ca mine, comunic doar o experienta personala - care este, se pare, atipica, dar a functionat, cu alte cuvinte ESTE POSIBILA !

    In ce priveste testele, nu spun ca ar fi o munca usoara, e nevoie de zeci de ani pentru rafinarea si validarea unui test (testele - controversate inca - pentru masurarea EQ sunt un exemplu). Dar am trait si citit suficient ca sa invat ca tot ce parea la un moment dat imposibil s-a dovedit pana la urma posibil...

    Vorbim aici doar despre o intuitie.
    Si regret ca nu am toate competentele necesare pentru a incerca sa o duc mai departe la modul profesionist. Nu stiu daca cineva o va lua destul de in serios ca sa o dezvolte, dar cred sincer ca, daca ar reusi, REZULTATUL ar merita un Nobel...

    RăspundețiȘtergere
  4. Din pacate nu am background-ul teoretic/stiintific necesar ca sa argumentez, dar cred ca aveti dreptate. De multe ori ne intrebam, de exemplu, cum se face ca frati nascuti din si crescuti de aceeasi parinti, in aproximativ aceleasi conditii, au caractere atat de de diferite, nu in sensul clasic de tip de caracter (sangvinic, melancolic, etc), ci exact in sensul pe care-l 'intuiti', de inteligenta caracteriala!
    Si pot sa va dau exemplul meu personal. Suntem 4 frati. La scoala, unul s-a dovedit a fi mai inzestrat dpdv al QI-ului, ceilalti mai putin, dar in viata s-a dovedit ca doi dintre noi au un caracter 'adevarat', si cel cu educatie formala mai inalta dar si cel cu cea mai putina scoala, unul asa-si-asa, iar celalalt dovedeste o 'inteligenta caracteriala' sub asteptari/posibilitati. Nu stiu daca intelegeti sau mai degraba intuiti ce am vrut sa spun, mi-e greu sa obiectivizez si sa separ niste chestiuni ce sunt atat de intretesute, pentru un nespecialist ca mine, ideea e ca inteligenta si caracterul sunt in egala masura innascute si dobandite si ca, deci, acesta din urma poate fi...caracterizat ca mai mult sau mai putin inteligent... (am ametit deja :).

    RăspundețiȘtergere
  5. Foarte interesant , acum citesc o carte uimitoare Daniel Goleman "Inteligenta emotionala "

    RăspundețiȘtergere
  6. Dvs ati studiat sociologie, eu psihologie. E aberant conceptul, nu aveti nici cea mai mica idee de ceea ce presupune validarea unui test daca dvs credeti ca un test cu trimitere catre dimensiunea MORALA a subiectului poate lua nastere. Subiectul "ne face" lejer din pix in cazul unui astfel de test. Nicio sansa.

    RăspundețiȘtergere
  7. Nu degeaba spun ca scoala a devenit un pericol social : orice posesor de diploma se simte indreptatit sa te agreseze in numele diplomei sale (si, eventual, al banilor pe care ii castiga ca posesor de diploma), ignorandu-si propria ignoranta...

    Exista deja instrumente validate care masoara trasaturi de caracter.

    Accesati, de pilda: http://www.viacharacter.org/SURVEYS/AboutSurveys.aspx

    "As a scientific institute, VIA offers well-validated psychological assessments and develops new strengths assessments related to the science of character development."

    Autorii sunt reprezentanti ai psihologiei pozitive din cadrul VIA Institute on Character. Intre ei, nume cunoscute precum Christopher Peterson si Martin Seligman.

    Toti avem dreptul la opinii diferite.

    Avem dreptul si la atitudini diferite : eu imi pun intrebari, cautand sa construiesc ceva, dumneavoastra va consumati energia si timpul ca sa demolati un edificiu care inca nu s-a ridicat.

    Insa NU avem dreptul la agresivitate, lipsa de respect si limbaj inadecvat. Cel putin nu in acest spatiu si, in general, nu in comunicarea cu mine.

    RăspundețiȘtergere
  8. Cum se raporteaza/relationeaza acest concept cu standardul societatii, la un anumit moment al sau de dezvoltare? Ma gandesc la cruciade, inchizitie, conchistadori, comentariile recente privind educatia de pe blogul lui GB...

    Transcende el tiparelor ?

    RăspundețiȘtergere
  9. Intrebarea e foarte utila pentru a avansa (multumesc!), dar e prea generala si complexa ca sa pot raspunde in acest spatiu si rapid.

    Deocamdata, voi spune doar ca societatile actuale nu sunt omogene, deci n-as vorbi despre "standardul societatii" (la singular). Exista grupuri cu standarde diferite, e o problema de efort personal: cauti si alegi grupurile cu standardele cele mai apropiate de ceea ce ti se potriveste.

    Daca "transcende tiparelor"? As spune ca da. Oricarui tipar.

    Dupa cum am sugerat deja, inteligenta caracteriala inseamna mai mult decat morala, cei sapte ani de acasa etc. Este opusul comportamentului in care faci ceva pentru ca asa ai invatat ca e bine, "asa scrie in Biblie, Coran etc.", "asa spune parintele Staniloaie" s.a.m.d. Inteligenta caracteriala presupune gandire critica, intrebari cu privire la fundamentele binelui si raului. Si alegere rationala. Uneori impotriva a ceea ce ai invatat in "cei sapte ani de acasa" sau a regulii morale ("tiparului"), daca ceea ce stiai tu ca "e bine" conduce la consecinte care incalca valori fundamentale (de exemplu, dreptul la viata, dreptul la respect si la sanse egale etc.), ori daca, punand in balanta consecintele de dorit cu cele indezirabile, cele din urma cantaresc mai greu.

    Privind lucrurile din aceasta perspectiva, cruciatii sau inchizitorii au fost, poate, morali (cel putin unii dintre ei), in sensul ca au respectat reguli morale ale societatii in care au trait, dar nu au actionat inteligent caracterial. Fie pentru ca nu au interogat critic fundamentele binelui pe care l-au sustinut, fie pentru ca au ales constient raul.

    O situatie mai complexa descrie undeva Winston Churchill. In timpul celui de-al doilea razboi mondial, avea informatii ca Germania urma sa bombardeze o zona din Anglia. Bombardamentul nu putea fi evitat, iar el a fost obligat sa ia "locul lui Dumnezeu" : germanilor li s-au transmis informatii false, astfel incat bombardamentul sa se focalizeze intr-o zona in care nu existau obiective strategice. Evident, zona nu putea fi evacuata, pentru ca serviciile de informatii germane ar fi inteles strategia. In consecinta, locuitorii din zona respectiva au fost sacrificati. Churchill nu a actionat moral atunci (potrivit moralei crestine), dar a pus in practica inteligenta caracteriala, in sensul in care o inteleg eu, alegand rational raul cel mai mic in conditiile date.

    Politicienii nu pot fi intotdeauna morali, intr-un sens specific al termenului (potrivit unui cod moral particular) - as spune chiar ca nici nu trebuie sa fie, de vreme ce asteptam de la ei sa serveasca binele tuturor - , dar trebuie sa fie capabili sa aleaga facand uz de inteligenta caracteriala.

    RăspundețiȘtergere
  10. Intelg ca inteligenta caracteriala, ca si celelalte ramuri ale inteligentei, ar exista, intr-o masura mai mare sau mai mica, la orice fiinta umana...Deci problema se pune ca politicienii sa posede si/sau sa-si fi dezvoltat intr-o masura cat mai mare posibil aceasta inteligenta (care are totusi si o dimensiune/conotatie morala, cata vreme in ecuatie intra termeni ca bine/rau - raul cel mai mic/binele comun). A dat Churchill dovada de o mare/inalta inteligenta caracteriala in situatia data? (Cu adevarat asta era raul cel mai mic? Ce spun criticii?)

    RăspundețiȘtergere
  11. Foarte interesant...cu siguranta exista un mare adevar in ceea ce sustineti. N-am citit foarte multe despre acest domeniu insa este socant sa descoperi ca ceea ce eu intuiam, poate intui si altul.... Foarte interesant D-na Elisabeta!

    RăspundețiȘtergere

Spune-mi ceva despre alţii, ca să-ţi spun cine eşti !
Respectându-i pe alţii dovedeşti că te respecţi pe tine însuţi / însăţi.