Inteligenţă emoţională şi inteligenţă caracterială

Dacă avem nevoie urgentă să investim într-o capacitate transversală, aceea este inteligenţa caracterială !

• Întrebare : Sunt cei care manipulează, în relaţii interindividuale sau la nivel politic-social, inteligenţi emoţional? 

• Răspuns : Categoric, da ! Inteligenţa emoţională este principalul instrument al manipulării. Şi al traficului de influenţă. Şi al corupţiei. 

În ultima vreme, am început să mă întreb dacă inteligenţa emoţională este neapărat un lucru bun. Că e reală şi necesară, utilă, că, în anumite contexte, ajută la creşterea calităţii relaţiilor şi a vieţii, nu contest. Mă întreb însă dacă e bine ca dezvoltarea ei (şi a celorlalte forme de inteligenţă cunoscute : cognitivă, socială, artistică, sportivă etc.) să devină un scop în sine.

Şi iată la ce am ajuns ...
.
Ca mulţi alţii, m-am entuziasmat şi eu când am citit despre inteligenţele multiple : simţeam de multă vreme că, dincolo de raţionamentul matematic şi abilităţile lingvistice, în fiecare fiinţă umană mai e ceva care merită preţuit şi dezvoltat ...

Ca mulţi alţii, m-am regăsit şi eu în inteligenţa emoţională : m-a ajutat imediat să nu mai interpretez ca jigniri atribute precum "sentimentală", "hipersensibilă", "visătoare", pe care mi le repetau unii.

Tot ce devine modă mă pune însă pe gânduri. Iar când unii devin agresivi în apărarea unei idei, încep să am îndoieli în legătură cu valoarea ideii respective şi să-mi pun întrebări mai serioase.

Întrebare : Sunt cei care manipulează, în relaţii interindividuale sau la nivel politic-social, inteligenţi emoţional ?

Răspuns : Categoric, da ! Inteligenţa emoţională este principalul instrument al manipulării.

Ca să poţi determina un om sau un grup să facă lucruri pe care nu ar vrea să le facă fără intervenţia manipulatorie, iar uneori să acţioneze chiar împotriva intereselor lor, ai nevoie să te adresezi nu raţiunii lor, ci emoţiilor şi sentimentelor lor. Ai nevoie să cunoşti ce îi emoţionează pozitiv şi ce îi emoţionează negativ, ce iubesc şi ce urăsc. Ai nevoie să ştii ce limbaj declanşează un tip de emoţie sau altul. Să anticipezi cum vor reacţiona la un stimul sau la altul. Etc. etc.

Iar o mare parte din aceste abilităţi sunt absolut obligatorii în traficul de influenţă şi corupţie.

În concluzie, inteligenţa emoţională nu este, în sine, neapărat un lucru bun. Nu înseamnă, cum par unii să creadă, numai empatie, înţelegere, compasiune etc. E mult mai complexă decât se crede, iar utilizările ei în viaţa socială reală sunt extrem de variate, de la cele mai benefice pentru oamenii implicaţi la cele mai destructive. Ca orice alt tip cunoscut de inteligenţă, nu e autosuficientă şi e periculos să o dezvoltăm autonom, ca scop în sine.

Aşa am ajuns la nevoia de a adăuga un concept pe care, preţ de câteva ore, l-am crezut complet nou : inteligenţa de caracter (sau caracterială, ca să păstrăm formele adjectivale obişnuite). Apoi am descoperit un site care utilizează o combinaţie lingvistică apropiată : http://characterintelligence.com Citind site-ul, expresia pare a fi folosită mai curând ca un joc de cuvinte sau o metaforă (poate şi ca retorică de marketing), pentru că este păstrat modul obişnuit de a înţelege caracterul, fără a-l situa cu adevărat în logica operaţională a celorlalte forme de inteligenţă.

Ideea că inteligenţa are valoare numai asociată cu dezvoltarea caracterului e foarte veche. Cu 2000 de ani în urmă, Cicero scria : Caracterul fără inteligenţă poate multe, însă inteligenţa fără caracter nu are nicio valoare. Iar după o etapă în care psihologii au tratat inteligenţa şi caracterul prin opoziţie (v., de exemplu, Guy G. Fernald, "Character vs. intelligence in personality studies" ^a), experţii în educaţie au pledat insistent pentru asocierea lor, continuând însă să le considere două dimensiuni distincte ale personalităţii - o căutare simplă pe internet ne duce la sute de articole care vorbesc despre "caracter şi inteligenţă",  "caracter plus inteligenţă".

După cunoştinţele mele, nimeni nu a asociat până acum caracterului o formă specifică de inteligenţă, utilizând termenul "inteligenţă" în absolut acelaşi sens în care îl utilizăm în expresiile "inteligenţă cognitivă / emoţională / socială etc.". (A nu se înţelege că reduc caracterul la dimensiunea lui "inteligentă" ; aşa cum, atunci când vorbim despre "inteligenţă emoţională", nu reducem componenta afectivă a personalităţii la dimensiunea ei "inteligentă".)

Într-o primă încercare, aş defini şi operaţionaliza inteligenţa caracterială ca pe o capacitate generală a individului de a rezolva probleme legate de :

• a numi valori, nevoi, interese, aspiraţii, dorinţe ale persoanelor individuale cu care intră în (inter)acţiune şi valori, nevoi, interese ale grupului în ansamblu (individualismul actual a atins deja stadiul unui egocentrism cvasi-generalizat, iar deschiderea către celălalt şi către problemele globale devine tot mai rară şi superficială, neasumată pragmatic, ca modus vivendi);
• a numi valori, nevoi, interese, aspiraţii personale şi a explicita în ce raport se află cu ale celorlalţi şi, mai ales, cu cele ale grupului sau grupurilor relevante ;
• a utiliza informaţie verificată pentru a numi mijloace legitime prin care interesele, nevoile, aspiraţiile, dorinţele respective pot fi atinse, satisfăcute ;
• a utiliza informaţie verificată pentru a argumenta de ce este vital să urmărească un echilibru între interesele, nevoile, dorinţele etc. personale şi cele ale celorlalţi / ale grupului în ansamblu ;
• a numi criteriile după care decelează în general între "bine" şi "rău" (adevărată problemă în societăţile actuale, caracterizate prin pluralism al sistemelor de valori-norme-reguli şi prin ascensiunea relativismului extrem, pe de o parte, şi a fanatismelor, pe de altă parte - relativismul însuşi a devenit, pentru unii, o formă de fanatism) ; 
• a numi criteriile după care recunoaşte binele şi răul într-o situaţie dată, concretă, de viaţă (iarăşi o treabă grea, ţinând cont că orice situaţie practică e complexă, iar lucrurile nu ne apar niciodată numai în alb sau numai în negru) ;
• a evalua în ce măsură criteriile cu care operează au legătură cu consecinţele acţiunii respective : asupra propriilor nevoi, interese etc.; asupra nevoilor, intereselor, aspiraţiilor persoanelor semnificative pentru el; asupra nevoilor, intereselor unor persoane care nu îl interesează în mod deosebit; asupra calităţii vieţii unor grupuri;
• a evalua în ce măsură criteriile respective au legătură cu : prezentul imediat ; viitorul apropiat; viitorul mediu; viitorul îndepărtat ;
• a alege binele în comportamentul propriu şi a explicita raţiunile pentru care consideră că ceea ce face e bine (cine nu ştie de câtă luciditate a raţiunii şi putere a voinţei ai nevoie ca să alegi binele când, emoţional sau chiar fizic, organic, eşti atras de rău) ?
• a căuta conştient compania unor promotori ai binelui, definit după criterii-consecinţe ;
• a recunoaşte, a susţine şi a promova - civilizat, paşnic - binele observat în comportamentul altora ;
• integritate (într-o accepţiune provenită din englezescul integrity) : a urmări conştient şi consecvent linia bună de conduită, în toate domeniile vieţii, în toate situaţiile concrete şi în toate relaţiile ; sau, altfel spus, a evita dublul standard, dedublarea, a te face că... etc.

Nu e vorba aici despre a face o ierarhie a valorilor, deşi cred cu tărie că există câteva valori care ar trebui să fie universale (respectul pentru viaţă, respectul pentru muncă etc.). E vorba despre a aduce în plan conştient mecanismele prin care alegem să acţionăm atunci când urmăm o valoare sau alta. Nu poţi spune că ai caracter, sau că acţionezi moral, atunci când urmezi mecanic sau prin imitaţie o linie de conduită. Caracterul presupune alegere, iar inteligenţa caracterială, aşa cum o înţeleg eu aici, presupune un ansamblu de instrumente şi operaţii cognitiv-lingvistice care te ajută să alegi în cunoştinţă de cauză.

Este, deocamdată, doar o intuiţie şi nu îmi propun să aduc aici argumente ştiinţifice pentru a dovedi că şi caracterul conţine o formă specifică de inteligenţă : bănuiesc că multe din argumentele cu care sunt susţinute celelalte forme de inteligenţă sunt aplicabile şi în acest caz. Dar vin cu un argument de bun simţ : de ce nu ? Ce i-ar împiedica pe psihologi să accepte ideea şi să lucreze la instrumente de evaluare - exclusiv formativă - şi dezvoltare a caracterului ca formă de inteligenţă, mai necesară pentru lumea în care trăim decât oricare dintre celelalte, cu tot atâta aplecare cum o fac pentru inteligenţa cognitivă sau emoţională ? Cu excepţia intereselor financiare, desigur, pentru că nu îmi imaginez că în următorii 50 ani vor exista multe persoane dispuse să plătească pentru a afla unde mai au de lucrat la caracterul lor.

Ar contribui, sunt convinsă, la un salt uriaş în educaţie şi în calitatea vieţii sociale.

Dacă fiecare individ în parte, fiecare familie şi omenirea în ansamblu au nevoie urgentă să investească într-o capacitate transversală, aceea este inteligenţa caracterială !