TRANSFER la :
http://elisabetastanciulescu.ro

UN SITE NOU,
cu toate articolele de aici + multe altele


De acum, căutaţi-mă acolo !
Veţi găsi informaţiile despre servicii, articolele de pe blog
şi, în format pdf, cărţile mele, suporturile de curs, studii nepublicate,
toate posibil de descărcat gratuit.
Mulţumesc pentru orice feedback de îmbunătăţire!

======================================================================================


GĂSIM RESURSE SĂ ÎNFLORIM ÎN ORICE CONDIŢII !

sâmbătă, 21 august 2010

De ce există Dumnezeu?

  • Scriu acestea provocată de o trimitere gasită astăzi pe un site: "De ce există Dumnezeu? - everystudent.ro - Există Dumnezeu? Dacă da, de ce? Dovezi clare pentru concluzii bune". 
Cred că, în ce priveşte existenţa lui Dumnezeu, întrebarea şi cercetarea sunt sterile intelectual şi inutile pragmatic, pentru omul obişnuit. Intelectual vorbind, căutarea răspunsului îmi pare un exerciţiu de dragul exerciţiului : nu există nicio şansă ca cineva să ofere vreodată probe sau argumente "clare" - cum promite site-ul care m-a provocat să scriu -, irefutabile, într-un sens sau altul. Pe de altă parte, pentru nevoile practice nu avem nevoie de întrebare şi de raţionamente lungi şi sofisticate, de multe ori sofistice, avem nevoie doar de credinţa simplă. 

Privind în jur, mie mi-e tot mai greu să cred că Dumnezeu i-a creat pe oameni după chipul şi asemănarea Lui. Mi se pare mult mai probabilă ipoteza că fiecare dintre noi reconfigurează continuu un Dumnezeu după chipul şi asemănarea sa. În viaţa noastră cotidiană, Dumnezeu există pentru fiecare şi în fiecare dintre noi numai în măsura şi în ipostazele în care fiecare are nevoie de el.

Dacă dorim neapărat să căutăm un "Dumnezeu Adevărat", e mai profitabil să căutăm Dumnezeul în a cărui credinţă devenim mai buni. A căuta să devii mai bun stimulând în tine Respectul, Iubirea şi Corectitudinea - faţă de sine şi faţă de ceilalţi - îmi pare a constitui esenţa oricărei credinţe, oricum s-ar numi cel căruia i te închini.

 ***
M-am întrebat insistent în adolescenţă şi tinereţe dacă există Dumnezeu. Întrebarea aceasta m-a condus către o lucrare de licenţă în Filosofie şi Istorie, despre originile creştinismului, (des)calificată atunci (1982) de unul dintre profesorii mei drept "mistică", pentru că îl cita abundent pe Mircea Eliade, care tocmai fusese "mazilit", şi pentru că făcea apel la unele studii apărute în reviste editate de institutii religioase. Ca să-mi salvez munca, a trebuit să refac introducerea, inserând un citat din scrierile Tovarăşului. După căderea regimului comunist, mi s-a reproşat adesea că aş fi… atee!

Se pare că-mi lipseşte instinctul orientării "corecte politic" şi că am, dimpotrivă, o înclinaţie specială către a mă situa împotriva curentului, pentru că am auzit de multe ori în viaţă acuzaţii care s-au anulat una pe cealaltă. Mintea mea are întotdeauna nevoie de echilibru şi nu urmez aproape niciodată isteriile colective. Sloganuri strigate de o mulţime, mode, curente de opinie…, toate acestea generează în mine o reacţie de respingere spontană. Nu am fost fan rock când mai toţi cei din generaţia mea erau şi nu am împărtăşit nici euforia aparentei libertăţi, nici lacrimile de pe stadioanele pe care le umplea (cu bilete pe care UTC-ul ni le repartiza spre vânzare obligatorie în şcoli) cenaclul "Flacăra"; am ascultat întotdeauna echilibrat şi rock, şi folk, şi populară, şi jazz, şi clasică, şi operă, şi corală... Nu-mi cumpăr ultimul model de telefon, computer, pantofi etc. Nu citesc autorii şi cărţile la modă. Nu îmbrăţişez spontan ideile leaderilor de opinie. Nu accept niciodată numai argumentele pro, cu oricâtă pasiune şi elocvenţă ar fi formulate. Oricare ar fi ideea de plecare şi oricine ar avansa-o, eu o "provoc" întotdeauna, îmi pun întrebări, caut şi avansez contraargumente şi idei alternative.

La un moment dat, pe care nu l-aş putea plasa foarte precis în timp, am renunţat însă să mă mai întreb dacă Dumnezeu există sau nu.

Intelectual vorbind, căutarea răspunsului poate fi un exerciţiu foarte util în prima tinereţe, pentru că dezvoltă pasiunea pentru cunoaştere, structurile gândirii şi imaginaţiei şi comportamentul moral. Util, poate, şi la senectute, pentru păstrarea vitalităţii mentale – deşi, când ne îndreptăm spre apus, poate că ar fi mai liniştitor să acceptăm pur şi simplu că Ceva-dincolo-de-noi există, pentru a face mai uşoară ideea schimbării acestei vieţi cu o alta, fie ea o re-întrupare pământeană ori o existenţă spirituală des-trupată… Dar găsesc că e neproductiv la vârstele mature, când ar fi mai benefic să ne cheltuim energia cu întrebări ce pot avea un răspuns al cărui grad de încredere poate fi aproximat cu mai multă rigoare intelectuală.

Pe de altă parte, pentru nevoile practice nu avem nevoie de întrebare şi de raţionamente lungi şi sofisticate, de multe ori sofistice, avem nevoie doar de credinţa simplă. Acesta este sensul pe care îl atribui eu, acum, frazei "Crede şi nu cerceta", pe seama căreia m-am contrazis îndelung în anii de liceu şi cu profesorul de filosofie, şi cu gazda mea de atunci, preot. În înţelegerea mea de acum, "Crede şi nu cerceta" se referă nu la credinţa asociată ignoranţei şi supunerii oarbe, ci la credinţa asociată conştiinţei lucide că, în ce priveşte existenţa lui Dumnezeu, întrebarea şi cercetarea sunt sterile intelectual şi inutile pragmatic.

În viaţa noastră cotidiană, Dumnezeu există în măsura şi în ipostazele în care avem nevoie de el, iar fiecare crede în Dumnezeul de care are nevoie. Unii au nevoie să trăiască "cu frica lui Dumnezeu" pentru a evita greşelile majore, aşa cum au nevoie de penitenţe mântuitoare pentru a se elibera de sentimentul vinovăţiei; şi, de multe ori, după perioada de penitenţă o iau de la capăt, repetând aceleaşi păcate. Sub acest aspect (subliniez : sub acest aspect), eu nu am nevoie de Dumnezeu, am avut de puţine ori în viaţă. Pot respecta valorile şi principiile fundamentale pe care am fost învăţată să cred că ni le-a dat El, pot respecta şi alte valori ale unor etici mai recente, fără să am nevoie să mă tem. Nu pentru că nu aş greşi niciodată – aş vrea să pot! –, greşesc adesea, uneori chiar cu ştiinţă: sunt fiinţă umană şi nu-mi pot inhiba toate nevoile şi dorinţele umane, iar uneori nici impulsurile ce pot provoca o suferinţă. Dar mă străduiesc să lupt împotriva acestor impulsuri fără să implic un Dumnezeu punitiv: dacă există, ar trebui să aibă lucruri mai importante de făcut, sunt atâţia alţii care ucid, fură, înşeală, mint numai pentru a face rău sau a obţine bani şi putere… – păcate pe care eu nu le-am comis, totuşi, niciodată. Raportul meu cu Dumnezeu e un raport cu valorile şi principiile care derivă din noţiunile de Respect şi Iubire pentru sine şi pentru celălalt, oricine ar fi, şi Corectitudine = reguli aplicate la fel tuturor, inclusiv mie şi celor foarte dragi mie.

Nu cred că Dumnezeul preoţilor poate fi de ajutor oricui. Îmi amintesc că, într-un vârtej mediatic relativ recent, cineva povestea că a încercat să o ajute pe Mădălina Manole ducând-o la un duhovnic. Se sugera că, dacă nici un reprezentant al lui Dumnezeu nu a putut-o ajuta... - e posibil ca exact în acest mod să fi gândit şi ea atunci când a decis că nu mai are alternativă ! NU spun că e sigur valabil şi în acest caz, dar am cunoscut oameni împinşi şi mai adânc în depresie de discursurile normative şi ameninţătoare ale unor preoţi, comuni sau vestiţi. Femei care se autoflagelau de ani, pentru a se elibera de sentimentele de vinovăţie pentru întreruperi de sarcină. Soţii care îşi asumau teroarea unor mariaje pline de violenţe şi umilinţe, considerând fie că aceasta este noţiunea creştină de iubire, fie că plătesc astfel pentru neputinţa lor de a fi soţiile propovăduite de Biserică, ori chiar pentru păcatul originar al Evei. Bărbaţi bolnavi sau în vârstă care, în spaima plecării definitive, căutau cu disperare penitenţe eficace, modalităţi de a plăti pentru păcatele comise, agravându-şi astfel fragilitatea fizică şi psihică... În toate categoriile sociale, de la agricultori şi muncitori calificaţi, la profesori universitari, medici, avocaţi, ori oameni de afaceri, Dumnezeul preoţilor poate face mult bine, dar poate face şi mult rău. Îi putem ajuta pe semenii noştri nu propovăduind un Dumnezeu anume, al nostru, ci ajutându-i să-şi descopere, să-şi creeze şi recreeze propriul Dumnezeu. Îl pot numi Buddha, Allah, conştiinţă, oricum... Important e să îl simtă în ei şi cu ei, să simtă că, atunci când îl invocă, devin mai echilibraţi, mai puternici, mai capabili să-şi ia în stăpânire viaţa, mai deschişi către a face ceva şi pentru binele altora.

A căuta să devii mai bun stimulând în tine Respectul, Iubirea şi Corectitudinea îmi pare a constitui esenţa oricărei credinţe, oricum s-ar numi cel căruia i te închini. Iar victoria asupra propriilor limite îmi pare a fi cea mai însemnată şi mai gratificantă victorie pe care o putem obţine în viaţa aceasta. Cred că aici se află sensul umilinţei şi iertării creştine. Recunoscându-ne vina şi rugând un semen să ne ierte, ne umilim nu în faţa celuilalt, ci în faţa propriilor noastre ambiţii, orgolii, vanităţi, prejudecăţi, pe care, prin umilinţă, reuşim să le învingem. Eu încerc, şi de cele mai multe ori reuşesc, să fac acestea fără să cer ajutorul unui Dumnezeu-distribuitor-de-pedepse-şi-recompense. Pentru mine, acest Dumnezeu nu există, nu vreau şi nici nu cred că ar vrea el însuşi să existe.

Eu cred într-un Dumnezeu pe care îl ştiu şi îl simt alături ca pe un ghid discret, un suport şi un corector din mers al greşelilor mele. Un fel de alter ego sau un coach nevăzut, a cărei simplă prezenţă simbolică îmi stimulează întrebările cu privire la binele şi răul pe care le fac sau gândesc, şi care mă ajută astfel să decid în situaţii dilematice. O forţă pe care o caut uneori privind la Cer, ştiind totodată că se află în mine, şi care mă ajută, nu întotdeauna în sensul în care aş dori eu hic et nunc, dar întotdeauna într-un sens bun dacă situez lucrurile într-un cadru mai larg şi pe termen lung. Nu-i cer să mă ajute să ating interese concrete, mă rog doar să mă ajute să obţin tot ce îmi trebuie ca să fac ce am de făcut bun în viaţa aceasta. Îl consider co-responsabil pentru rezultatele întreprinderilor mele, pentru viaţa mea. La urma urmei, eu nu-mi aduc aminte să fi cerut să vin pe lumea aceasta, dacă sunt aici e numai pentru că aşa a fost voia Lui, iar dacă a voit să mă aducă pe lume, are şi o responsabilitate în ce mă priveşte. Eu fac ce ştiu şi pot să fac mai bun, nu stau cu braţele încrucişate şi nici nu fac economie de gândire la a judeca dacă ce fac e bine sau rău, dar consecinţele, rezultatele, nu depind numai de ce fac sau nu fac eu. N-am avut niciodată puterea să "lupt", în sensul de a urmări cu îndârjire un proiect personal, de a intra pe fereastră cand sunt dată afară pe uşă, iar în lumea noastră oamenii ca mine riscă să-şi piardă repede încrederea şi echilibrul. Am nevoie de Dumnezeu şi cred în el ca factor de încredere şi echilibru. Spun "Facă-se voia Ta" - uneori cu ton de avertizare : "Ai grijă, eu am facut tot ce am ştiut să fac, de aici încolo e responsabilitatea Ta" - şi merg mai departe cu doza funcţională de încredere şi echilibru de care am nevoie. Nu am nevoie de probe istorice şi argumente raţionale pentru a dovedi existenţa acestui Dumnezeu, pur şi simplu am nevoie să existe, iar el există pentru mine. Parafrazându-l pe Nichita Stănescu, Dumnezeul meu e “un răspuns căruia nu i s-a pus nicio întrebare”. Şi nu mă simt vinovată de blasfemie sau erezie atâta vreme cât cei care cred într-un alt fel de Dumnezeu, sau Dumnezei, nu pot dovedi că viziunea lor e indubitabilă.

Dacă dorim nepărat să căutăm un Dumnezeu-Adevărat, acesta este Dumnezeul în a cărui credinţă fiecare devine mai bun. Pentru mine, e un Dumnezeu al Verticalităţii, Respectului, Iubirii şi Corectitudinii, pentru alţii e un Dumnezeu care distribuie pedepse şi recompense în funcţie de ritualuri de îngenunchere-umilinţă, penitenţe şi sacrificii. Ambele ipostaze - şi multe altele posibile - sunt la fel de "adevărate" dacă ne determină să devenim astăzi mai buni decât am fost ieri. Şi la fel de false dacă se rezumă la declaraţii, ritualuri şi alegeri pur conjuncturale, ghidate de un interes personal oarecare.

(Acest text a fost scris, într-o primă formă, în 15 noiembrie 2008.)
 ...

2 comentarii:

  1. PROF. CORNELIU PANAITE, GALATI6 septembrie 2010, 11:52

    STIMATA DOAMNA ELISABETA STANCIULESCU, AM CITIT SI CARTEA DUMNEAVOASTRA "SOCIOLOGIA EDUCATIEI FAMILIALE"(VOLUMUL I). MAI MULT DECAT ATAT, AM UTILIZAT ANUMITE CONCEPTE DE ACOLO IN CADRUL ANUMITOR LECTII ALE MELE (AM PREDAT SI EU PSIHOLOGIE SI SOCIOLOGIE). IN CARTE SUNT DISCUTATE ANUMITE MODELE EDUCATIONALE: DIN SPANIA, SUEDIA, ITALIA, AMERICA. AM GASIT SI TREI STUDII ALE DUMNEAVOASTRA PUBLICATE IN VOLUM (ATI PARTICIPAT LA SIMPOZIOANE INTERNATIONALE).

    IN CEEA CE PRIVESTE SITE-UL DUMNEAVOASTRA, CRED CA ESTE DEOSEBIT. SI EU CRED CA IMPLINIREA ESTE MAI VALOROASA DECAT SUCCESUL.

    RECENT AM CITIT O CARTE CARE CONTINE DIALOGURI PURTATE DE CATRE JEAN-FRANCOIS REVEL SI MATHIEU RICARD. EUROPENII AU PUS ACCENTUL MULT TIMP PE LATURA PRACTICA A EXISTENTEI,DAR IN TIBET SUNT VALORIZATE MAI MULT ASPECTELE CARE TIN DE VIZIUNEA SPIRITUALA. EUROPEANUL CASTIGA TOT MAI MULTI BANI, DAR DEVINE DIN CE IN CE MAI SARAC SPIRITUAL. MATHIEU RICARD A FOST CERCETATOR IN DOMENIUL BIOLOGIEI IN FRANTA (A LUCRAT LA INSTITUTUL PASTEUR). RICARD RENUNTA LA ACTIVITATEA STIINTIFICA SI DEVINE CALUGAR IN TIBET.

    VIATA UMANA ESTE O CAUTARE A SENSULUI, A ADEVARULUI, A INTELEPCIUNII. REGASIM ANUMITE IDEI FUNDAMENTALE ALE VIETII SPITITUALE IN TRADITIA CRESTINA (SA NE GANDIM LA CALUGARII DIN PATERICUL EGIPTEAN SAU LA SFANTUL IOAN SCARARUL). PAVEL EVDOKIMOV VORBESTE DESPRE "LES AGES DE LA VIE SPIRITUELLE". DE EXEMPLU, SFANTUL SYMEON STALPNICUL A TRAIT LA O INALTIME FOARTE MARE (IN VARFUL UNUI STALP).

    BINEINTELES CA PSIHOLOGUL ARE SI EL NEVOIE DE ADEVAR IN VIATA SPIRITULUI (EL TREBUIE SA II INTELEAGA PE CEILALTI, SA PARTICIPE LA PROBLEMELE LOR). PSIHOLOGUL TREBUIE SA AIBA STABILITATE (CHIAR DACA CEILALTI TRAIESC IN INSTABILITATE).NU POTI SA ARUNCI O FUNIE SI SA IL SALVEZI PE CEL CARE ESTE PURTAT DE APELE RAULUI SPRE O CASCADA DACA NU ESTI/STAI PE MALUL RAULUI. PSIHOLOGUL TREBUIE SA ANALIZEZE CAZURILE GRAVE SI SA AJUTE PERSOANA SA SE AUTO-ANALIZEZE SI SA GASEASCA SINGURA SOLUTII.

    EVAGRIE PONTICUL VORBESTE DESPRE "BOLILE SPIRITULUI", PRECUM SI DESPRE TERAPEUTICA ADECVATA. SFINTII PARINTI AU TRATAT ANUMITE BOLI FARA A UTILIZA MEDICAMENTE. PSIHOLOGII FAC LA FEL: TRATEAZA BOLI NUMAI PRIN "CONVORBIRE".

    VA MULTUMESC PENTRU MESAJUL PE CARE L-ATI TRIMIS SI VA ASIGUR CA RAMAN UN CITITOR ATENT AL CARTILOR DUMNEAVOASTRA.
    CU APRECIERE DEOSEBITA, PROF.CORNELIU PANAITE, GALATI, ROMANIA, SEPTEMBRIE 2010.

    RăspundețiȘtergere
  2. Intelectualul umanist isi castiga painea cu ceea ce este inutil pentru omul obisnuit. Pentru intelectual, o teza trebuie gandita logic si pana la capat. Biblia (sau alta carte sfanta) nu este numai obiect de studiu al teologiei ci este obiect de studiu al istoriei, studiilor religioase, textologiei si criticii superioare. Credinta intelectualului trebuie sa se ridice la inaltimea pregatirii sale universitare. Asta nu inseamna neaparat sa fie credincios sau necredincios, ci sa fie la curent cu ceea ce cercetarea stiintifica a relevat despre religia sa si cartea sa sfanta. Numai aceasta cunoastere il situeaza la nivelul pe care diploma sa pretinde ca-l are.

    RăspundețiȘtergere

Spune-mi ceva despre alţii, ca să-ţi spun cine eşti !
Respectându-i pe alţii dovedeşti că te respecţi pe tine însuţi / însăţi.