Responsabilitate vs. vinovăţie : relaţii mai durabile şi funcţionale, încredere în sine, sănătate

• Învăţaţi să vă simţiţi responsabili, nu vinovaţi: veţi reuşi relaţii mai durabile şi funcţionale, vă veţi cultiva încrederea în sine şi vă veţi proteja împotriva unor depresii.
• Obişnuiţi-vă partenerii, copiii, elevii, colaboratorii, subalternii să se simtă responsabili, nu vinovaţi : veţi cultiva o atmosferă mai senină şi mai propice performanţei.
  
  

Femei în pragul depresiei din cauza sentimentelor de vinovăţie: faţă de părinţii pe care nu-i pot ajuta suficient la bătrâneţe; faţă de copiii pentru care nu au 'timp' şi 'răbdare' suficiente; faţă de partenerii care caută în altă parte ceea ce ele (cred că) nu pot oferi; faţă de şefii cărora le-au promis la angajare mai mult decât pot face...
Bărbaţi care nu-şi găsesc liniştea, îşi pierd încrederea în ei şi au pusee de agresivitate din cauza sentimentelor - cel mai adesea nerecunoscute - de vinovăţie: faţă de copiii cu care nu ştiu să se poarte sau cărora nu le oferă tot ce ar dori să le ofere; faţă de soţia pe care o neglijează, o mint ori o înşeală; faţă de 'cealaltă' căreia nu-i pot oferi cât îşi imaginează că ar aştepta ea...
Adolescenţi inteligenţi care 'nu comunică' suficient cu părinţii şi tineri fără încredere în ei înşişi din cauza sentimentelor - neconştientizate - de vinovăţie : faţă de părinţii ale căror eforturi le recunosc, dar pe care nu le pot 'răsplăti' învăţând cât ar dori ei, îmbrăcându-se cum ar dori ei, vorbind şi comportându-se cum ar dori ei; ori faţă de părinţii în impas material sau relaţional şi pe care ar vrea să-i poată ajuta...

Cazuri reale. Oameni care au apelat la ajutorul meu împinşi de cu totul alte probleme aparente, pe care le era mai uşor să le conştientizeze şi mai ales să le recunoască. Oameni care au reuşit să se împace cu ei înşişi şi să-şi amelioreze relaţiile cu ceilalţi semnificativi atunci când au reuşit să înlocuiască sentimentul de vinovăţie cu asumarea raţională a responsabilităţii.

Dicţionarele nu sunt de mare ajutor când încercăm să deosebim responsabilitatea de vinovăţie : în limbajul obişnuit, cele două se confundă adesea. Iar această confuzie lingvistică funcţionează ca sursă a suferinţei umane şi a dificultăţii practice de a ieşi din impas. În momentul în care reuşim să înţelegem diferenţele şi alegem să ne purtăm responsabil fără să ne simţim vinovaţi, întreaga noastră viaţă se schimbă.

Vinovăţia e o noţiune normativă, juridică - în sensul larg al acestui termen. Eşti considerat vinovat(ă) în raport cu un set de norme, de reguli, de aşteptări sociale pe care le-ai încălcat. Te simţi vinovat(ă) pentru că normele respective, iniţial exterioare ţie, au fost interiorizate, încorporate. Iar interiorizarea s-a produs în cursul experienţelor sociale trecute, în procesele socializării spontane şi educaţiei. Învăţăm, interiorizăm, încorporăm - în familie, la şcoală, la joacă, pe stradă etc. - norme culturale nescrise, reguli scrise, aşteptări sociale, iar acestea se transformă cu timpul în 'programe', 'setări' interioare, a doua natură, care ne orientează comportamentul şi ne constrâng mai puternic decât "ce spune lumea" ori frica de o pedeapsă venită din exterior. Nu suferim emoţional când încălcăm o aşteptare socială pe care nu am interiorizat-o; când apare suferinţa, e semn sigur că o normă, o constrângere se află în noi - chiar dacă ne place să credem că suntem 'liberi', 'moderni', 'nonconformişti', că nu ne pasă de 'gura lumii' etc. Indiferent dacă suntem conştienţi sau nu, dacă ne place sau nu, norma este acolo, în noi, şi ne controlează emoţiile.

Vinovăţia este, apoi, o noţiune din registrul neputinţei: am încorporat o normă, o obligaţie, pe care - din varii motive - suntem în imposibilitatea de a o onora.

Vinovăţia îţi ridică o singură întrebare: eşti sau nu vinovat(ă)? Chinuitoare. Şi inutilă practic, pentru că, oricare ar fi răspunsul, el nu conduce la soluţii constructive. Şi ce dacă te simţi vinovat(ă)? Sentimentul de vinovăţie nu rezolvă problema, ba, dimpotrivă, în cele mai multe cazuri o agravează, pentru că te determină să intri în defensivă, să simţi nevoia să te aperi, adesea devenind agresiv(ă)...

Responsabilitatea este o noţiune pragmatică şi etică. O noţiune din registrul puterii - sociale şi personale. Nu mai contează normele pe care acţiunile tale le-au respectat sau încălcat, contează consecinţele respectivelor acţiuni, apoi ce stă în puterea ta să faci, pentru a evita, limita sau repara consecinţele nedorite şi, în final, ce alegi tu să faci.

Întrebările pe care ţi le pui ca persoană responsabilă conduc la soluţii constructive:

• ce consecinţe are acţiunea mea x ? asupra mea, asupra celorlaţi semnificativi, asupra altor persoane, asupra mediului etc.?
• care dintre aceste consecinţe sunt de dorit şi care sunt indezirabile, de evitat?
• ce stă în puterea mea să fac pentru a evita sau limita consecinţele nedorite, ţinând cont de context?
• ce aleg să fac din ce aş putea să fac? 
• ce sacrificii implică alegerea mea - iar, dacă e alegerea mea raţională, nu le voi reproşa niciodată nici mie, nici altcuiva?
• dacă, în pofida eforturilor mele, un rău s-a produs, ce stă în puterea mea şi ce aleg să fac pentru a-l repara?

De multe ori, ne dăm seama că o situaţie pentru care ne simţeam vinovaţi se afla în afara controlului nostru. Nu putem controla ce fac alţii, e alegerea lor. Nu putem controla, de exemplu, certurile dintre părinţii care aleg să se certe: atâta vreme cât există şi alte alternative pentru rezolvarea unei probleme, au întotdeauna de ales. Nu putem controla problemele cu alcoolul sau drogurile ale partenerului (sau copilului) care alege să consume alcool sau droguri. Etc.etc.

Important este să ne întrebăm ce stă în puterea noastră să facem.
Şi ce alegem să facem noi pentru a contribui la o limitare a răului provocat de acţiunile noastre.

Nu eşti responsabil decât pentru acţiunile tale! Atunci când se pune problema responsabilităţii în raport cu actiunile unor persoane cu discernământ limitat (minori, bolnavi psihic) care îţi sunt încredinţate legal, lucrurile nu se schimbă: rămâi responsabil pentru ce faci tu, nu pentru ce fac ele! Ai făcut tot ce stătea în puterea ta să împiedici un copil să cadă şi să se rănească (de exemplu)? Nu stătea în puterea ta să-l ţii legat ca să nu alerge, nici să elimini toate obstacolele din drumul lui...

Poţi, de exemplu, să-i asculţi activ şi empatic pe părinţii care îşi 'varsă oful' unul împotriva celuilalt, fără să exprimi vreo judecată sau atitudine părtinitoare. Dar problema este a lor, nu a ta, ei au datoria să o rezolve, nu tu, tot ce stă în puterea ta este să le arăţi că îţi pasă de amândoi şi să le reaminteşti - dacă e cazul - că numai ei au şi datoria şi puterea să găsească soluţiile cele mai bune.

Poţi să-i oferi suport partenerului sau copilului care se confruntă cu o boală gravă, cu o dependenţă oarecare (alcool, drog), ori cu un eşec (la şcoală, în profesie, în căsnicie), încurajându-l, dovedindu-i că eşti şi vei fi lângă el, indiferent ce se întâmplă. Fără însă a fi 'înţelegător'-complice, pentru a-l ajuta să-şi ascundă şi accentueze slăbiciunile. Fără a-l cicăli că trebuie să facă una sau alta. Şi fără a face tu lucruri în locul lui. Problema este în primul rând a lui, nu a ta, nu poţi acţiona, lupta tu în locul lui, şi e bine să-i (şi să-ţi) reaminteşti aceasta.

Problema responsabilităţii nu se pune decât dacă aşteptările celuilalt sunt legitime. De multe ori, constaţi că aşteptarea din spatele sentimentului tău de vinovăţie era nelegitimă. Când un părinte în divorţ îţi reproşează că nu eşti de partea lui, când un altul în vârstă plânge că nu îţi petreci toate weekend-urile şi vacanţele cu el, când unul dintre parteneri îl ameninţă pe celălalt că se sinucide dacă e părăsit, când un elev îl ameninţă în acelaşi fel pe profesorul care nu 'îi dă' nota dorită, când un cetăţean rămas fără casă e supărat că guvernul nu îi asigură imediat o alta, cel puţin la acelaşi nivel de confort, nu vorbim despre vinovăţie, ci despre aşteptări nejustificate. Ce stă în puterea ta să faci pentru a răspunde aşteptărilor celuilalt - fără a acţiona tu în locul lui, fără a încălca tu norme sociale şi fără a genera consecinţe nedorite în alte părţi, sub alte aspecte?


Nu e simplu să găseşti soluţiile responsabile şi mai ales să le pui în practică. La nivelul efortului intelectual şi acţional, pare mai economic să accepţi că eşti vinovat(ă): cu timpul, îţi alungi în subconştient sentimentul de vinovăţie ca să poţi trăi cu el, ori îţi asumi o sancţiune şi gata! Cu certitudine, (şi) aşa se explică de ce sentimentele de vinovăţie sunt mai frecvente decât acţiunile responsabile.

Ca fiinţe umane, avem întotdeauna de ales între confortul intelectual furnizat de etichete precum 'vinovat-nevinovat' (= economie de gândire) şi sănătatea emoţională şi relaţională obţinută prin efort de gândire şi acţiuni responsabile.
Tu ce alegi?

Exerciţiu:

• Care este, în această etapă din viaţa ta, sentimentul de vinovăţie cel mai apăsător?
• De unde crezi că vine el ? (Aplică 'teoria' de mai sus.) 
• Ce stă efectiv în puterea ta să faci pentru a evita, limita sau repara consecinţele nedorite ale acţiunilor tale, ţinând cont de contextul specific al vieţii tale? (Nu ai datoria, şi în cele mai multe cazuri nici nu poţi, să 'repari' tu consecinţele acţiunilor altor persoane.)
• Ce alegi să faci ? (Caută răspunsuri multiple şi alege după ce le cântăreşti bine.)
• Aplică în practică soluţiile alese.
• Cum te simţi după ce le-ai aplicat ? Ce poţi spune despre liniştea ta interioară şi încrederea ta în tine?

..