Educaţie şi justiţie socială

1.  Conceptul de justiţie socială. Abordarea clasică
2.  În ce constă meritul personal şi cum poate fi el măsurat / probat?
3.  Justiţia socială ca egalitate a şanselor
4. Măsuri politice pentru creşterea egalităţii şanselor la educaţie
5. Au condus reformele educative la o creştere a egalităţii şanselor? Ce spun studiile empirice de evaluare ?
6. Concluzii: Mecanisme sociale de construcţie a reuşitei şcolare diferenţiate.

Învaţă să te eliberezi de ideea de vinovăţie ! Răspuns la un comentariu recent

Eu nu mai spun demult nimănui "Ai şi tu o vină, asumă-ţi partea ta de vină !", pentru că nimeni nu devine mai bun când se simte vinovat, dimpotrivă !

Pe cei cu care lucrez, îi îndemn întotdeauna, şi îi ajut, să înveţe să se elibereze de ideea însăşi de vinovăţie, adică :

1. să deosebească între vină, greşeală (limite şi slăbiciuni umane) şi responsabilitate, şi să se focalizeze pe ultimele două, lăsându-le lui Dumnezeu şi judecătorilor calificaţi sarcina de a stabili cine e vinovat şi cine nu ; foarte pe scurt :

SUA : students busted for cheating !

Dacă nu aţi ascultat materialul acesta, ascultaţi-l, merită : 

http://news.yahoo.com/video/business-15749628/students-busted-for-cheating-22954742

Suferinţa fizică şi dezamăgirea pe care le mărturiseşte profesorul american, pus în faţa strategiilor incorecte folosite în masă de studenţi pentru a promova, au fost experienţe pe care eu însămi le-am trăit în repetate rânduri ca profesor în universităţile din România. Şi, sub acest aspect, ştiu bine că nu am fost deloc un caz singular, mulţi alţi colegi au trăit şi trăiesc aceleaşi experienţe stressante, iar de la un punct cu adevărat penibile, traumatizante !

Diferenţa între noi şi americani este că, în situaţii similare, la noi se fac presiuni masive, din toate părţile, asupra profesorului. (...)

Viaţa ca un reality show sau despre Lumina-limitare: tu când faci să crape cerul care te (re)strânge?

• La cer ne-am obişnuit să privim ca la o sursă de zbor vertical.
  Dar, iată, putem trăi într-o sesiune de coaching-consiliere-mentorat o revelaţie în măsură să ne schimbe viaţa, când cerul nostru - sau ceea ce credeam că era cerul nostru - "se crapă", lăsându-ne să vedem că nu era altceva decât o modestă pânză pe care am ţesut-o, precum paianjenii, probabil din aceleaşi nevoi sau instincte ca şi ei. Şi lăsându-ne, totodată, să zărim un alt orizont care ne cheamă, o altă stea-călăuză pe un nou drum.
   
• Ceea ce pare a fi cerul nostru, altfel spus sursa noastră de valoare, lumină, frumos, autentic, aspiraţie, vis, ideal, zbor etc. etc., poate să nu fie altceva decât o altă limitare, mai efectiv constrângătoare decât altele, pentru că ne întreţine o iluzie extrem de puternică de autentic şi valoare înaltă.
   
• Creştem şi învăţăm să zburăm progresiv numai în măsura în care reuşim să rupem cerul pe care l-am ţesut şi care ne limitează.
  (...)
  

De ce există Dumnezeu?

• Scriu acestea provocată de o trimitere gasită astăzi pe un site: "De ce există Dumnezeu? - everystudent.ro - Există Dumnezeu? Dacă da, de ce? Dovezi clare pentru concluzii bune". 

Cred că, în ce priveşte existenţa lui Dumnezeu, întrebarea şi cercetarea sunt sterile intelectual şi inutile pragmatic, pentru omul obişnuit. Intelectual vorbind, căutarea răspunsului îmi pare un exerciţiu de dragul exerciţiului : nu există nicio şansă ca cineva să ofere vreodată probe sau argumente "clare" - cum promite site-ul care m-a provocat să scriu -, irefutabile, într-un sens sau altul. Pe de altă parte, pentru nevoile practice nu avem nevoie de întrebare şi de raţionamente lungi şi sofisticate, de multe ori sofistice, avem nevoie doar de credinţa simplă. 

Privind în jur, mie mi-e tot mai greu să cred că Dumnezeu i-a creat pe oameni după chipul şi asemănarea Lui. Mi se pare mult mai probabilă ipoteza că fiecare dintre noi reconfigurează continuu un Dumnezeu după chipul şi asemănarea sa. În viaţa noastră cotidiană, Dumnezeu există pentru fiecare şi în fiecare dintre noi numai în măsura şi în ipostazele în care fiecare are nevoie de el.

Dacă dorim neapărat să căutăm un "Dumnezeu Adevărat", e mai profitabil să căutăm Dumnezeul în a cărui credinţă devenim mai buni. A căuta să devii mai bun stimulând în tine Respectul, Iubirea şi Corectitudinea - faţă de sine şi faţă de ceilalţi - îmi pare a constitui esenţa oricărei credinţe, oricum s-ar numi cel căruia i te închini.

Responsabilitate vs. vinovăţie : relaţii mai durabile şi funcţionale, încredere în sine, sănătate

• Învăţaţi să vă simţiţi responsabili, nu vinovaţi: veţi reuşi relaţii mai durabile şi funcţionale, vă veţi cultiva încrederea în sine şi vă veţi proteja împotriva unor depresii.
• Obişnuiţi-vă partenerii, copiii, elevii, colaboratorii, subalternii să se simtă responsabili, nu vinovaţi : veţi cultiva o atmosferă mai senină şi mai propice performanţei.
  
  

Verticalitate, corectitudine şi onestitate

Numiţi-o atitudine de visător, naivitate, inocenţă, donquijotism, cum vreţi. În ce mă priveşte, dacă aş şti cui să-i multumesc pentru aceasta, i-aş mulţumi: într-o lume în care recomandarea de a fi  flexibili e transferată ilegitim din sfera intelectual-profesională în cea etică şi în care banii şi puterea au devenit singurele valori care contează, iar compromisul singura regulă, cu mine nu se poate 'discuta', sunt foarte 'dificilă' !
 
Pentru mine, a fi vertical(ă) înseamnă

Învăţare continuă, cunoaştere de sine şi încredere în sine

Pentru mine, a învăţa continuu înseamnă a răspunde în fiecare seară la întrebarea: Ce limite ţi-ai depăşit astăzi ? Şi în ziua următoare: Ce poţi aplica astăzi din ce ai învăţat ieri? Întrebările vizează şi progresul meu în ansamblu, dar se focalizează pe obiectivul, pe proiectul meu prioritar în acel moment.

Nu e necesar să răstorn munţii sau să fiu 'cea mai...'. Şi cel mai mic progres contează: visurile mari şi progresele cele mai sigure se construiesc cu paşi mici !

Aspiraţia către lucrul cât mai bine făcut

• E a doua valoare fundamentală, pentru mine.

Nu vorbesc despre perfecţionismul inhibant, care te condamnă să nu accepţi nicio greşeală, nicio lacună, nicio slăbiciune, nicio critică, niciun eşec. Nici despre dorinţa auto-limitativă de a face lucrurile negreşit în felul şi la nivelul pe care le apreciază şefii, colegii, comisiile de examen sau interviu ş.a.

Vorbesc aici :

Deschiderea către ceilalţi - o valoare şi un interes personal

• E prima mea valoare.

Dacă eşti capabil(ă) să te bucuri sincer pentru fiecare reuşită şi fiecare calitate a oamenilor de lângă tine, îţi umpli realmente viaţa cu bucurii. Iar dacă îi ajuţi să se dezvolte, trăieşti multiplu şi nu te plictiseşti niciodată !